M-a iubit și mi-a fost dragă. Și-a dorit mult să fiu nora ei. Mi-a spus-o adesea de-a lungul anilor. Dar ce puteam face dacă fiu-său îmi era frate? În vară, la cafea – de unde să fi știut atunci că e ultima pe care o vom bea împreună? „Parcă ai fi fata mea…” – aveam în comun scrisul și pictura și o mie și una de amintiri. De profesoare de română. Azi a aplecat… Mă doare sufletul pentru că am atât de multe amintiri cu ea. Fii ei sunt frații mei. Un om complet și complex. O personalitate blândă și frumoasă. Poet și scriitor. Azi a plecat să scrie versuri printre stele. Și să picteze. Voia să-și viziteze fostul elev în Maramureș. Să facă lansare de carte în Chișinău. Să-și strângă arborele genealogic căuș. Când am auzit că a căzut la pat, am vorbit cu prietenul meu și l-am implorat să-i spună că a ieșit cartea lui Petru și e fabuloasă și sigur va ajunge la ea. Frumoasă, cu părul lung. Ocrotitoare. Eu mică. Tu vei fi nora mea. Împreună în Germania. Profesoare amândouă. Șefa mea – pentru o perioadă scurtă – ea a fost directoare. Spune-mi pe nume. Lasă vârsta… Am acceptat cu greu, deși era mai mare decât mama. Dar avea o tinerețe a spiritului care-ți arăta că vârsta nu e decât o cifră. Avea planuri multe și frumoase, cărți de scris. Tablouri de pictat. Oameni de iubit… Unul dintre „frați” mi-e în Montreal. Și-a luat bilet să zboare către casă. E grea Canada pe umeri câteodată. Celălalt încearcă să se dezmeticească. Mâine îl sun. Nu știu cum o să plâng cu el. Petru, iartă-mă! Știu că afli de la mine. Cred că a aflat de carte. Sper că a auzit. Covidul își strânge victimele. Nu fiți absurzi cei care încă susțineți…
Adesea Dumnezeu îmi face surprize. Prin oameni buni. Azi, când m-am trezit, după cele șapte ore regulamentare, că așa mi se învârte mie fusul orar, mă aștepta mesajul unei doamne. Nici măcar nu-mi era prietenă pe FB. Și, pentru bucuria de răsărit de zi, o adaug aici și vă spun și vouă despre ea și „Ana” mea și vă arăt două poze făcute în aceeași zi. Ce verde e la București, cea cu pădurea în Toronto, pentru că în sfârșit mi-a ajuns și mie. Mesajul Janei nu are diacritice și nu i le adaug pentru că îi iubesc textul așa. Probabil a scris de pe telefon. Un impuls. Lăsați rigorile gramaticii. Notați sufletul așternut. Așa mă iubește adesea Dumnezeu.
Draga Em, am simtit nevoia sa-ti scriu, desi cuvintele mele nu vor putea sa spuna ce am simtit, ce am trait, citindu-ti cartea, ”Ana”. Un nume atat de frumos si cu rezonanta istorica, Ana, simbolul sacrificiului pentru a infaptui ceva maret, Ana lui Manole, dar si ”Ana” ta! Nicicand nu mi s-au umezit ochii de la primele pagini ale unei carti, dar este reactia mea la toate povestirile cu si despre bunici. Si asta pentru ca bunicii au lipsit din copilaria mea, iar acesta este marele regret al vietii mele. Bunicii din partea mamei au lasat-o si pe ea o copila, cu 7 frati, asemenea lui Alexandru, iar bunicii din partea tatalui s-au stins si ei de boala, la vremea cand eram prea mica, amintirile mele cu ei fiind foarte vagi si putine.Am citit jumatate din carte fara sa o las din mana si as fi facut noaptea alba, dar nu voiam ca a doua si a treia zi sa nu mai am ce citi. Povestea de viata a Mariei si a Anei am simtit-o dureros si am trait-o si eu, empatizand cu ele, am plans cu lacrimi amare cum nu am mai facut-o nicicand citind o carte. Si asta, nu de putine ori! Am inchis cartea si am strans-o la piept asa cum as fi vrut sa le imbratisez pe Maria si Ana mai ales in momentele lor de singuratate, cand si-ar fi dorit sa fie imbratisate de bratele lui Sandor sau ale lui Alexandru. E dureros ce au trait bunicii si strabunicii tai, dar ce oameni de isprava!Ce oameni minunati! Viata satelor romanesti din inima Ardealului, la inceput de secol XX, nimeni nu a descris-o mai frumos ca tine! Ai scris o carte cu sufletul, o carte minunata pe care mi-as dori sa o vad ecranizata chiar daca, in mintea mea, randurile citite se desfasurau ca peliculele unui film. Vreau sa mai stii ca ”Ana” este de acum inainte cartea mea de suflet. Sincer iti spun, desi stiam cat de talentata esti, fiindca citisem ”Pasi”, nu ma asteptam la o asa de impresionanta poveste. O voi reciti cat de curand si am sa merg la Sava pentru a vedea cu ochii mei locurile in care au trait Maria, Ana si unde ai copilarit tu! O carte de asa valoare nu putea sa aiba decat o coperta cu minunata Ana a Iuliei! Va iubesc pe amandoua pentru frumusetile pe care le creati! Em, iti doresc multa sanatate ca sa poti sa scrii o noua carte de suflet.
Vă mai amintiți de Pași? Oamenii se grăbesc și vor totul nou. Cărțile se așează cuminți prin biblioteci. 2018 pare acum un secol, dar periodic e cineva care descoperă Pași, apoi invariabil se îndrăgostește de Nicole și Alex. Nu am mai spus noi prea multe, dar dacă domnul Timp ne permite, vom scrie și continuarea. Secolul vitezei în care se consumă iute totul… Uneori superficial. De aceea, când dau de o bucată de text consistent sunt mai bucuroasă decât Yogi Doggy la un os de calitate. Florina nu doar că a citit Pași, dar în stilul ei conștiincios a făcut o recenzie de cinci stele pe care a publicat-o la Catchy. Îi mulțumesc tare că e așa de caldă și de harnică și de serioasă. Un om rar.
„Pași, de Em Sava și Axel este un roman apărut în 2018, la Editura Erikon din București. Cartea, scrisă “în coautorat” cum îmi place mie să spun, captivează cititorul încă de la primele pagini.
Să o descopăr pe Em Sava și altfel decât din paginile romanului ei de succes – Ana, a fost pentru mine o adevărată încântare. Deși “Pași” este o carte de ficțiune, și nu una biografică, Em a împrumutat personajului principal feminin – Nicole, câte ceva din trăsăturile sale de personalitate. Dar, desigur, asta înțeleg cititorii care erau deja familiarizați cu stilul ei, fie de pe blogul personal, fie din articolele sau interviurile pe care Em le-a acordat de-a lungul timpului.
Despre partea masculină, ale cărei rânduri le găsim începând din capitolul al doilea, și care în carte se numește Alex, nu știam mai nimic. Coperta și o simplă căutare pe internet a blogului “Texte pe față” mi-au furnizat ceva date despre jurnalistul, de profesie inginer, Axel. Suficiente cât să înțeleg de ce personajul lui are meseria pe care o are. O meserie atipică, spun eu, pentru un personaj de roman de dragoste, în care neprevăzutul și senzațiile tari sunt la tot pasul. Nu dezvălui mai multe, spun doar că mie personal mi-a plăcut extrem de mult ideea. A venit ca un răspuns la întrebarea mea oare ce simt oamenii aceia a căror muncă este atât de solicitantă, de obositoare și care presupune atâta responsabilitate și sânge rece? Pentru că da, Alex, personajul masculin este un dur în aparență și un suflet cald pe interior. Adică exact ce caută Nicole.
Acțiunea romanului, fiind o carte de dragoste, începe cu niște rânduri meditative. Și, chiar de suntem la început, încă de acum apar primele laitmotive.
Apoi, treptat, personajele încep să se contureze.
Într-o carte scrisă de două persoane, care nici măcar nu sunt soț și soție în viața reală, detaliile joacă un rol extrem de important. Primul detaliu legat de munca ce stă în spatele scrierii unei asemenea opere literare este cel dat de umor. Și sunt glume pe care le poate înțelege nu doar un român, ci oricine este atent la modul cum privesc lucrurile cele două personaje principale. Pentru că noi toți avem propria percepție asupra vieții. Iată mai jos la ce mă refer:
Nicole: “Omul legii coboară tacticos, își aranjează pantalonii într-un gest ridicol, tușește, se oprește în fața noastră și se bălăbăne ușor…”
Alex: “polițistul de la volan coboară tacticos, săltându-și nădragii cu un gest elegant”.
Exemplul de mai sus este doar unul dintre multele exemple în care autorii ne ajută să înțelegem câte ceva din psihologia masculină și din cea feminină pentru că de regulă, noi, femeile, obișnuim să gândim mai mult cu inima, în timp ce bărbații sunt mai cerebrali. Desigur, asta se întâmplă de la caz la caz și adaptat fiecărei situații în parte.
“Pași” este ca un film bun pe care-l urmărești cu sufletul la gură. Pe măsură ce se succed scenele, realizezi însă că povestea lor de dragoste a început cu stângul. Deși pare că s-a derulat cu repeziciune așa cum trec mașinile de pe autostrăzile aglomerate și ei doi parcă se cunosc de o viață. “Dragostea este oarbă”, însă,iar Alex și Nicole, deși adulți, se lasă pradă doar instinctelor, fără să se gândească o clipă la consecințele faptelor lor. Pe cât de cerebral, de responsabil și de echilibrat este Axel la locul lui de muncă, sau mai bine zis, în locurile unde-și prestează activitatea, pe atât de instinctual este în relația lui cu Nicole. Femeia apare în viața lui într-un moment în care el probabil avea nevoie să înceapă să creadă din nou în iubire, iar acest lucru, se pare, este valabil și pentru ea.
Romanul este scris la persoana întâi și asta-i oferă o mai mare sensibilitate și plasează cititorul în mijlocul poveștii. Cei doi analizează situațiile lor de viață și se analizează continuu pe durata cărții. Capitolele par uneori ca un fel de terapie, iar sinceritatea cu care sunt descrise anumite emoții trăite, conferă autenticitate operei.
Problemele, ca în orice cuplu, nesudat, apar desigur atunci când tot ce a fost ascuns, cu intenție sau nu, începe să iasă la lumină. Așa cum nu poți construi un bloc de 20 de etaje pe o temelie șubredă, la fel se întâmplă și cu relația înfiripată între ei, e vulnerabilă precum un “o virgulă neagră înaripată” rănită. Și, încet-încet, cu cât cei doi amână să dea cărțile pe față și să joace cinstit până la capăt, situația scapă de sub control. Nicole este conștientă că se minte, chiar ea recunoscând asta: “simt că mă mint, dar sunt carne de om, țărână cu suflet și dor”. Aparent, ea nu are curajul de a pune stop unei vieți trăite în minciună și a începe mai devreme una nouă.
Scriitoarea Em Sava nu se dezminte, ea are același stil pe care eu îl știu din romanul Ana. Metaforele, epitetele, comparațiile și celelalte figuri de stil sunt atât de frumoase, de bine alese și de expresive încât ai impresia ca cititor că ea doarme cu vreo 5 dicționare sub pernă. Pe mine, stilul ei de scris m-a captivat definitiv și iremediabil.
Despre stilul lui Axel, însă, nu știam nimic. Așa că uimirea și încântarea au fost cu atât mai mari cu cât am văzut pe tot parcursul cărții cât de bine îi ține piept partenerei lui de scris. Nu o să-i compar cu doi șahiști antrenați într-o partidă captivantă și care se termină cu o remiză, ci mă gândesc mai mult la doi înnotători prieteni care ajung în același timp la mal cu un chip senin, fără să fie încruntați sau stresați de aventură. Așa a părut munca lor la acest roman, ca și când ar fi fost o echipă extraordinar de bine sudată. Spre deosebire de personajele lor care, cum am mai spus, au fisuri în fundație și au mult de luptat pentru a fi împreună.
Limbajul folosit de Axel în toate capitolele destinate personajului creat de el, este extraordinar de cizelat, de bine scris, de expresiv și de sensibil.
Nu este de neglijat nici modul în care cei doi autori au găsit de cuviință să folosească nuanțele cuvintelor “liniște” și “tăcere”. S-au jucat continuu cu aceste două cuvinte, spre deliciul cititorului. Foarte potrivită este și introducerea în carte a cuvântului din titlu, care apoi spre final, se repetă exact la momentele cheie.
Asta mi se pare un merit extraordinar al unei cărți scrise “în coautorat”, faptul că cititorul, indiferent de soarta pe care o vor avea personajele la final, are de la început și până la ultima pagină senzația că a citit o carte la care s-a muncit mult, o carte în care scriitorii au investit timp, energie, pasiune și talent. În ce mă privește, aș citi oricând pe viitor o altă carte semnată de cei doi autori pentru că mi s-au părut extrem de potriviți pentru ideea aceasta originală de a da viață fragilei Nicole și masculinului Alex.
“Pași” poate fi povestea oricărui om, în definitiv, care nu și-a făcut la timp curățenie în viață și care se poate trezi în mijlocul unui carambol pe o autostradă aglomerată din care nu mai știe cum să iasă. Un om care, scăpat dintr-un accident nici nu e conștient pe moment cât de grave îi sunt rănile, pe care, din cauza adrenalinei, nu le simte la adevărata intensitate. De aceea, nota meditativă în care e gândit romanul, întrebările pe care și le pun personajele, procedeul folosit – introspecția psihologică și faptul că e o carte scrisă la persoana întâi, îl pun pe cititor pe gânduri sau din contră, îl fac să se simtă foarte bucuros că, spre deosebire de personajele care sunt destul de neliniștite, el și-a făcut curățenie la timp. Și-a pus ordine în viață, în relațiile pe care le are, fie ele de prietenie sau nu, dar și în sentimente. Nu o să spun mai mult, ci voi lăsa cititorii să descopere ei înșiși viața complicată și palpitantă a protagoniștilor cărora scriitorii Em Sava și Axel le-au dat viață. ”
Eu știu un lucru: oamenii mari sunt de fapt copii. Am descoperit asta adunând ani și văzând că, orice-aș face, grăuntele de copilărie e ca o bucățică de jar mereu aprins. Așa că astăzi, la cafea, vă invit să ascultați o poveste. Sau să o citiți. Cum vreți voi.
Și apoi să-mi spuneți dacă v-a plăcut. Și, pentru că lumea copilăriei este paradisul din viața omului, SIONO Editura va avea o secțiune de cărți pentru copii: SIONO Kids, care probabil va debuta cu această poveste.
Andrei ar fi băiețel dacă n-ar fi șoricel. A crescut împreună cu frățiorii lui în grădina Marianei, de fapt într-o gaură din peretele poeții. Nu știi ce e Poiata? E casa vacilor. Așa se numește. Doar că Mariana nu are vaci, are o casă goală pentru vaci, cu pereți vechi, unde e o adevărată împărăție de șoricei. Sunt bine ascunși de mâța mare, ce stă în bucătărie, și cei doi pisoiași tărcați și curioși. Andrei a crescut cam rotofei, pentru că lui Andrei nu-i place să alerge. De ce să alerge? – Hai, trebuie să faci un pic de mișcare! a spus mama Andreița, cea mai bună mămică de șoricei. – Dar mie îmi place mai mult să doooooorm. Mama Andreița a dat supărată din cap și s-a gândit că bineeee. Azi, doar azi îl lasă să doarmă ceva mai multicel. E încă mic și o fi obosit băiatul. Dar de mâine… Însă, a doua zi de dimineață, toți frățiorii mustăceau, doar Andrei, dormea dus cu lăbuțele-n sus. Toți și-au spălat dințișorii și și-au curățat blănița. Astăzi mama avea să-i ducă în excursie, tocmai la lădoiul din cămară, plin cu grâu. Erau fericiți și se mișcau iute-iute în toate părțile, încântați de așa aventură. Ba era cât pe ce să-și încâlcească bunătate de codițe, de așa mare nerăbdare. Mama Andreița i-a numărat fericită, că, așa cum ți-am spus, era cea mai bună mamă de șoricei. Când colo, ce să vezi? Din doisprezece șoricuți, unul lipsea. – Cine, cine? a întrebat scărpinându-și urechiușa. – Hi, hi, hi, hi. Adormitul de Andrei, a răspuns Georgică fără frică, ce se strecura iute până și pe sub ușă, reușind să scape de cele mai mari pericole ale curții și grădinii. Mama Andreița s-a apropiat de culcușul lui Andrei și l-a tras ușor de codiță. – Mmmm, vreau să dorm. – Nu e vremea de dormit Este timpul de zâmbit De spălat lăbuțele Limpezit fălcuțele Și la drum noi să ieșim, Mâțele să ocolim! Să ne căutăm mâncare… Nu. Nu-i vremea de culcare! Soarele e sus pe boltă… Șoricelule, ascultă! Fii cuminte și grăbește-te, a încheiat mămica, trăgând și mai tare codița somnorosului ei drăgălaș. Andrei s-a așezat în fundulețul grăsuț și-a deschi ochișorii pe jumătate și a întrebat cu o voce micuță: – Chiar trebuie? Dar mămica Andreița nu l-a mai auzit, asurzită fiind de chițcăitul bucuros al copilașilor ei rotunzi ca niște cerculețe de blană cenușii. Frățiorii îl așteptau, mama îl privea poruncitor, așa că s-a ridicat, și-a stropit fălcuțele cu apă și s-a așezat în coadă, mergând încet și fără chef în urma tuturor. Soarele lumina alb și era maaare. Prea mare pentru un punct de blăniță întunecat și leneș care ar fi dormit. Ahhh, ce ar mai fi dormit în pătuțul lui mic și cald… Dar ceilalți se grăbeau ca niște biluțe moi ce se dau iute de-a dura printre firele de iarbă și zambilele înalte care: hapciu! îi dădeau amețeală cu parfumul lor mov. Se opri o clipă și se uită la steluțele care făceau umbră și se gândi să se odihnească o clipă. Ce atâta grabă? Dar Voinicel cel curățel îi chițcăi scurt că nu au toată ziua la dispoziție. Așa că îl urmă cuminte. Nu prea repede. Cât să îi vadă vârful de la codiță. Unde vă grăbiți măi frate când acas-avem de toate? Nici pisica nu ne prinde ce ne trebuie merinde? Unde vă grăbiți cu toții? Zici că ne-au călcat iar hoții Mustăcea Andrei foarte nemulțumit. E drept că stomăcelul începea să cânte un cântecel de fomică, așa că perspectiva unor boabe de grâu crocante și pline îi stârnea bucurie la buzuțe. Dar soarele obraznic se tot ridica și creștea umflat cu pompa, ca un balon portocaliu, iar firele de iarbă erau tot mai mari și mai încâlcite. Ba și câte-o doamnă păpădie se înălța cu fruntea-n sus, stând la plajă, fără să arunce vreo privire către rotogolul de Andrei. El le privea cu ochișorii mărgeluțe și le saluta. Erau frumoooase. Păpădiile aveau pălării galbene și rotunde ca niște bănuți aurii. Și Andrei era politicos. Îl învățase mama că pe doamne trebuie să le saluți. Doar mâța Câța trebuia evitată cu orice preț. Ea era excepția de la regulă. Chiar dacă era doamnă. Vai, vai, vai ce oboseală!!! Doamne, ce mare scofală? Niște boabe de mâncat… Să te scoată-afar’ din pat… Doar nițel de-aș fi dormit Odihnit m-aș fi trezit. Peste-o zi sau poate două, Ori peste o săptămână… Of! Cămara e departe, Hai, așteaptă-mă măi, frate! Că eu nu-ți mai văd codița și mi-a obosit gurița, Să te strig, să te găsesc… Mai bine mă odihnesc. Și Andrei se lăsă moale ca o perniță mică de ace fără ace sub o frunză mare de varză, că tot treceau prin grădina de legume. Îi era fomică, dar știa sigur că frățiorii lui și mămica Andreița se vor întoarce cu semințe de grâu și boabe de porumb și o să-i dea și lui, pentru că frățiorii lui sunt buni. Și, până atunci, poate să tragă un pui strașnic de somn, așa că nu se mișcă niciun pic atunci când, ca prin vis, îl auzi pe Voinicel cel curățel cum îl strigă: Măi Andrei cu somnu-n ochi Să nu-ți fie de deochi Unde te-ai ascuns, măi frate? Haide ieși, nu sta în spate! Vino iute, ieși afară Să ajungem la cămară! Dar nici urmă de Andrei cel somnoros, așa că-și luă codița la spinare și alergă ca o morișcă pufoasă după ceilalți șoricei.
Andrei a râs șmecherește, fără să facă zgomot, bucuros că i-a păcălit pe ceilalți și s-a acoperit cu frunza mare de varză caldă și ușor umedă, șoptindu-i doamnei Varza, că doar puțin stă acolo, să se odihnească, până vin frățiorii. Că doarme nițeluș, dar e cuminte și nu-i strică rochița. Varza, care era cam varză de felul ei, nu l-a băgat în seamă, fiind în conflict deschis cu un fluture mare și alb care aterizase ca un elicopter pe miezul ei și părea să aibă intenții dubioase. Andrei s-a cuibușit la rădăcină și a adormit cât ai da din palme. După o vreme însă burtica a început să fie flămândă și să facă tumbe. Pe deasupra conflictul dintre doamna Varză și fluture era aproape un război. Simțea frunzele încordându-se de atâta concentrare, iar fluturele alb… să vezi și să nu crezi. Deși era frumos ca o mireasă, devenise foarte rău. Cum nu mai putea suporta atâta nedreptate Andrei s-a cățărat iute, iute din frunză-n frunză provocând o spaimă foarte mare fluturașului, care se credea stăpân pe situație. Văzând șoricelul și-a luat zborul ca un gând grăbit și a dispărut în grădina vecinilor. Varza s-a bucurat cum nu-ți pot spune. Și s-a confesat încrețindu-și vârfurile frunzelor: – Mulțumesc copil cu blană Să ai parte doar de hrană și de liniște și pace Mâța să te lase-n pace! Nu știi tu ce viață grea Să nu poți de-aici pleca Sunt sortită de a sta Până când ajung sarma. Apoi cu mândrie ca și cum ar fi salutat cu mâna la chipiu, a repetat spre uimirea lui Andrei, care se uita la ea cu ochișorii negri de jucăușe mărgele: Da, destinul mi-e în oale Învelesc cu drag sarmale Dacă mare-ajung să cresc în butoi eu mă acresc Transparentă, delicioasă La Crăciun de pus pe masă. Andrei se uită la ea amețit de așa mare secret și flămând. Acum îi era și sete și nu mai știa drumul nici spre Poiată unde era casa, nici spre Cămară, unde era mâncarea.
În mine trăiește un izvoraș. Dimineața curge fericit, mai ales atunci când susură cafeaua. Câteodată, noaptea, se zvârcolește în multe cotituri întunecate. În câte-o zi sare vesel și nebun din stâncă-n stâncă. Alteori se ascunde timid. Și atunci Dumnezeu pornește Ploaia. Și crește izvorul. Îmi place ploaia. Toronto plouă.
Știu că e ora de cafea, care se mai vrea și literară, pentru că mereu am noutăți-cărți. Am și azi. Tocmai a venit poștașul și mi-a adus cărțile Irinei Alexe și Annei Timotin. Pe Irina o știam din Ro și tot am așteptat să ajungă la mine cartea ei „30+ și înfloritoare”. Mi-e tare dragă Irina. E un om fain și o scriitoare talentată, atât de talentată că am la activ niște nopți albe datorită sau din cauza manuscrisului pe care îl pregătim. Și rar mi se întâmplă să nu pot lăsa o carte din mână. Îmi place de nu mai pot. Dar toate la timpul lor. Vă spun doar atât: n-ai aer când o citești.
Anna trăiește, ca mine, în Canada și are doruri rotunde și românești, e autentică și adevărată și scrie cam ca o doină sau ca o baladă. Poem scrie. Dragoste scrie. Cei care aveți „Amintiri” deja știți. E frumoasă ca o declarație de iubire. E unică.
Și Nathalie trăiește în Canada și e mai tricoloră decât mulți tricolori de pe plaiul mioritic. Și i-a pus Dumnezeu miere și lacrimă și laser în voce. Unde zice Nathalie, cresc păduri și ghiocei. Și mi-a făcut bucuria să recite o poezie de-a mea. E o valoare Nathalie și mi-aș dori tare să fim noi românii mai uniți și să ne iubim valorile.
Românii basarabeni se îmbrățișează și se bucură la prilejuri de sărbători cu foi de carte, cu teatru, cu cântec ori cu ale cele de-ale sufletului și spiritului. La noi mai verde… așa. Mai subțirel, mai printre dinți.
Și sunt pe țeavă trei cărți minunate ce se pregătesc de zbor. Contemporane, moderne, vis de primăvară. Irina Magieka – Trăiri -poezie, Petruța Petre – O altă ea și Cosmisian – Lucette. Știu că le așteptați. Mai e puțin.
Bon! Și acum, ca nuca în perete, dar extrem de canadian, vă arăt niște șoricei. Am vorbit ieri cu un prieten care mi-a trimis fotografii cu intrușii care i-au intrat prin șemineu. Și, pentru că mie mi se par diferiți de cei din România, adică mai grași și mai blănoși-pufoși, m-am gândit să trec de sila șoricească și să vi-i aduc la cunoștință. Sunt șoricei, dar sunt drăgălași. Grăsunei și cu niște fețișoare… Atâta că-s șoareci. 🙂
Acestea fiind zise, dacă nu v-am speriat cu șoriceii din dotare (nu-s ai mei, dar dacă ar fi tentați să se strecoare-n casa mea, așa ar arăta) vă urez să vă pice bine cafeaua și să iubiți iremediabil cartea.
Hai la cafea, prietene drag! să povestim oleacă, Treburile mi-ajung până-n tavan. Dar Universul să facă bine să șadă. Poate sta la o tacla cu Timpul. Un pic. Un răgaz, un minut, să îmi dea. De-o cafea.
Și a sunat poștașul. Iar intenția mea de a povesti despre orice altceva decât carte s-a dus, dusu-s-a. Mare bucurie mare, mi-a ajuns cartea lui Petru și comoara SIONO crește și dușmanul nu sporește. În Canada am doar cărțile care au apărut după plecarea mea. Și firește ale mele. Și am deschis plicul cu bule, pe care scria fragil, trimis de redacție și m-am emoționat când am văzut-o. E atât de frumoasă! O carte. Dar ce carte!
Înainte de SIONO nu eram atentă la detalii. Cartea era carte. Eh, mi-au crescut pretențiile, pentru că am înțeles acum: cartea poate fi bijuterie. Mă bucur cum nu vă puteți imagina pentru al nostru Petru, că al nostru este prin scris și prin blog. Și vă invit să-i cumpărați cărțile, pentru că citindu-l, te bucuri, te simți bine, te îmbogățești, crești. Fetița care visa pentru alții este un roman care te ține în suspans, un roman al cărui film îl urmărești cu sufletul la gură.
Plăcerea să îl ating nu pot să v-o descriu în cuvinte. Este frumos și elegant. Cei care îl aveți deja, puteți să confirmați că arată ca o ediție de lux. Hârtia fină cu tentă crem, care asigură ochiului confort la citit, coperta neagră lucioasă, foarte elegant concepută, conținând pictura doamnei profesoare Rodica Scutaru Milaș (care semnează și prefața) și conceptul realizat, în colaborare, de Sasha Segal și colegul nostru Răzvan. Grafica de interior semnată de Răzvan… Ce să vă spun? O carte este o construcție pe care poți să o faci lipind doi pereți și un acoperiș sau construind cu migală fiecare detaliu. Îl felicit pe Petru din toată inima pentru toată opera lui, dar cel mai mult pentru cartea asta frumoasă care a ajuns peste ocean la mine, aducându-mi atâta bucurie. Și mândrie că face parte din patrimoniul SIONO. Pentru că o carte e mare responsabilitate. Semnătura pe care o așezi pe copertă… Ea rămâne, dăinuie în biblioteci.
Trebuie să mărturisesc că prietenia mea cu Petru durează de mulți ani și el mi-a trimis în Canada și primele lui cărți, spre marea mea bucurie și prețuire.
Cartea lui Petru se află online la Libris, Cărturești, Siono și Emag (pe Emag nu sunt sigură dacă a apărut azi, dar, dacă cumva nu este, va fi) și la librăriile Eminescu – București, Gaudeamus – Cluj, Junimea și Casa Cărților – Iași, Șt. O. Iosif – Brașov, Prăvălia cu cărți – Constanța, Elstar – Câmpina și… Franța – Paris – Galerie Moldave.
Dragilor, citiți-l pe Petru! Este o bucurie de om curajos și gospodar. Talentat firește, că fără floare nu se poate face primăvără. Sunt sigură că viața lui a afost un munte de urcat, pe care el l-a urcat. Și îmi doresc și îi doresc să scrie un roman autobiografic.
Azi la cafea ne-a fost Petru cu Fetița… lui. Am și uitat de cafea la cafea. Dar intenția contează. Nu-i așa?
Azi am vorbit cu un om frumos cu care mi-ar fi plăcut să fiu la o cafea. Am povestit virtual și au căzut niște perdele. Tot virtuale. Nici noi nu știm cum. Mi-a spus că nimic nu e întâmplător din ceea ce ni se întâmplă. Am aprobat. Nu știu care dintre noi e lecție sau binecuvântare pentru celălalt. Poate că amândoi. Și am fi stat de vorbă mult, fără să ne terminăm subiectele de discuție. Și sigur vom mai sta.
Coincidențe, situații similare din viețile noastre, probleme pe care le-am depășit, lupte mai mari decât noi, o înclinație de a stoarce cu stoicism lămâi și a face limonadă delicioasă. Fruntea sus și zâmbet pe orice furtună. Pe orice vorbă rea sau situație nedreaptă.
Cafeaua cu prieteni e o poveste. Cafenelele sunt închise. Am fost o singură dată în centru, din octombrie, de când am venit acasă. Centrul orașului e la aproximativ treizeci de kilometri de casa mea. Nu e glumă. Toronto. Metropolă. Imensitate. Sunt, firește, zone de cumpărături, care sunt un fel de mini-centre, mai mari decât centrele unor orașe. Dar centru-centru e în centru. 🙂 Aici totul e mare. Și distanțele cresc mici. Când am condus prima oară în România, după ani de Canada, mi-a fost frică. Mă strângeau șoselele. Să fug până la un magazin european, la peste zece kilometri, mi-e peste drum. Însă pădurea mi-e aproape. Fac două minute pe jos.
Azi-noapte a venit primăvara. Dintr-odată temperatura dă cu plus. Asta înseamnă că ne vin curând culorile acasă.
O carte ce o pui dop sufletului și dorul se astâmpără… De 8 Martie, pentru voi! O veți iubi. E genul de carte pe care o ții în bibliotecă, știind că te vei întoarce la ea. Un concert al duioșiei, o galerie de portrete, un șir de emoții ca mărgelele pe ață. Lucioase, clare, sincere, frumoase și tulburătoare. Indiferent de unde izvorăști, indiferent unde ți s-au împiedicat rădăcinile, vei simți pe piele „Amintirile” Annei Timotin. Ea vine din satul Puhoi (aproape de Chișinău) și trăiește în Montreal. Compară, judecă, colorează, adună și scade. Își iubește obârșia și te obligă să o iubești. Să-i iubești neamul, și țara, și satul, și mama…
„Mama mea este un fir de iarbă. Pe care îl calci și se ridică la loc. Pe care îl tunzi, cum ai tunde visele, și el crește și mai mare și mai verde. Un fir de iarbă de pe marginea unui drum de țară, pe care nimeni nu îl bagă în seamă. Pentru că firul de iarbă de pe marginea unui drum de țară nu e altceva decât o buruiană acolo. O buruiană care răsare din pământul negru și care așteaptă roua dimineții pentru a-și spăla fața. Mama mea este bunica. Și bunica bunicii…”
A ajuns de la tipar acum două-trei zile și am tăcut. Greu am tăcut. Dar am vrut să fie buchețelul nostru de ghiocei SIONO în această sărbătoare. La mulți ani, FEMEIE!
PS: E frumoasă rău cartea. 🙂 Alt PS. Am uitat să vă spun unde o găsiți: București – librăria Mihai Eminescu, Cluj – librăria Gaudeamus, Brașov – librăria Șt. O. Iosif, – Iași – librăria Junimea și Casa Cărților, Constanța – librăria Prăvălia cu cărți. Online – SIONO librăria, Cărturești și Libris. Curând și alte librării…
Familia. Câteva litere ce grupează copii, părinți, bunici, străbunici, etc. Un arbore genealogic cu ochi și rădăcini. „Ana” mea a apărut în această dimensiune geografico-temporală, în lumea mea, în familia mea. Sunt instrumentul prin care a izvorât între file și ceea ce simt, prin toți porii, e faptul că suntem norocoși de povestea asta poposită în cuibul familiei noastre, de minunea de om care a fost Ana, de mândria că sângele ei curge prin venele noastre. Cartea a apărut în zi de sărbătoare, aproape miraculos. Azi, la fel de miraculos, cea de-a doua ediție, a ajuns în timp să-l îmbrățișeze, în locul meu, pe fratello, de ziua lui. La mulți ani, dragul nostru! Apariția minunată – grafică Sandra Segal, pictură Iulia Schiopu – este o ediție limitată, o ediție valoroasă din multe puncte de vedere (realizare și conținut). Cuprinde imaginea icoanei din secolul al XVIII-lea din biserica de lemn din Sava (aflată azi într-un muzeu istoric din Ardeal), blidul, vechi și el, plin de amintiri și semnificații, harta iosefină etc. „Ana”, ediția a doua, se găsește din acest moment la Cluj – librăria Gaudeamus, la București – librăria Eminescu, la Brașov – librăria Șt. O. Iosif, la Iași – librăria Junimea și Cartea Cărților, la Constanța – Prăvălia cu cărți.