Big Apple la sfârșit de an nu este doar aglomerat. E invadat de umanoizi. Zici că au năvălit OZN-uri întregi pline de turiști. E o puzderie cumplită. În anumite locuri te miști doar odată cu valul mulțimii, te strecori, te pierzi eventual. Cel mai înțelept e ca la mărul lăudat să nu te duci cu sacul, dacă tot e despre mere. Dar cum să mergi în New York și să nu treci prin Times Square?

Primul drum în State l-am făcut în 2001, prin octombrie. Vară-mea, care se chinuia atunci să-și ia licența de medic, locuia într-o cămăruță în Brooklin, deasupra unui garaj. Am dormit la ea întinși pe jos, pe o saltea gonflabilă.
Aveam în minte o Americă din filme, iar New Yorkul nu prea semăna cu poza din capul meu, așa că m-am bucurat că alesesem Canada și nu Statele Unite. Era imediat după evenimentele din 11 septembrie și toată lumea era în stare de șoc după tragedie. Privea sceptic pe oricine. Am încercat să cerem informații pe stradă, dar oamenii păreau ostili, total la antipod față de mult prea politicoșii canadieni.

Orașul mi s-a părut murdar. Grămezile mari de saci negri, plini cu gunoaie, mi-au zgâlțâit catastrofal simțul estetic, iar imaginația a început să lucreze: dacă se ascund acolo tot felul de nenorociri cu multe picioare? A fost prima dată când am văzut un Chinatown și, cum piața încă nu era atât de chinezesc invadată, am strâmbat din nas la calitatea îndoielnică, prinzând doar așa, cu un colț de geană exotismul cartierului. Experiența în sine a dat cu plus, pentru că făcusem cunoștință și eu, ca orice turist ce calcă prima oară în New York, cu lista principalelor atracții.

În final, când am trecut granița, la Niagara canadiană, am răsuflat ușurată. Mi s-a părut că orășelul miroase a vanilie și am avut sentiment acut de acasă, deși emigrasem abia în acea primăvară în Arțaria. Mă simțeam mult mai bine printre canadienii mei molcomi și politicoși, un soi de ardeleni americani, decât în Babilonul colorat newyorkez. Și cu impresia aia am rămas până la următorul drum.

Al doilea impact cu New Yorkul a fost de fapt cel adevărat. Locuiam de ceva vreme în Canada și lucrurile erau altfel așezate în mintea mea. Parcă alt oraș îmi flutura bun venitul de data asta. L-am înțeles și acceptat și gustat. Și am reușit să mă bucur de ceea ce era, nu de ceea ce aș fi vrut eu să fie.

Nu mi-au mai sărit în ochi sacii de gunoi, de fapt nici nu i-am mai observat. Azi, vorbind  cu Corina, am realizat că erau acolo, îi zărisem în Brooklin, unde fusesem la un cinema-restaurant. Dar fusesem mult prea ocupată să admir arhitectura veche a zonei, vitrinele foarte artistic concepute, magazinele de bună calitate (au foarte multe magazine cu produse organice).

La primul impact ne izbește noul: bun/rău, abia apoi devenim selectivi, după care alegem ce ne interesează, ce contează pentru noi. Adică cireașa de pe tort.

Times Square este atmosferă. Cuvinte și fotografii? Nieh! Nu ajung. Cum să descrii gustul unei prăjituri, ori o temperatură perfectă pentru tine? Nu poți. Încerci, dar rezultatul din mintea celuilalt poate fi doar aproximativ. Atmosfera newyorkeză invadează turistul prin toate simțurile.

Strada e un spectacol în sine: ecrane uriașe schimbă culori și imagini, indivizi mascați în te miri ce, ori dimpotrivă dezbrăcați brrr!!! se îmbie să facă poze, muzică live, vânzători ambulanți cu marfă de firmă, (cică). Gablonzuri, mâncare, suveniruri. Frig cu dinți și un soare alb, orbitor. Zâmbete și cuvinte în toate limbile, curgând în jur, oameni cumpărând șaluri și căciuli, unii ca amintire, dar cei mai mulți ca să-și protejeze urechile de frigul din oțel lucios.

Avusesem la un punct ideea să stăm și de Revelion, însă aglomerația din 29 decembrie ne-a convins că mai bine nu. Am înțeles că un minim de douăsprezece ore stai nemișcat în mulțime. Deloc tentant!

Ne-am extras cumva din masa compactă de omenire și am răsuflat cinci minute până la a doua baie de mulțime, de data aceasta din dorința de a vedea Bradul, adică uriașul molid norvegian de 24 de metri (cea mai înaltă specie de brad natural) împodobit în Rockefeller Center.

Din 1929 există tradiția ca în prima miercuri de după Ziua Recunoștinței să fie aprinse cele 18 000 de luminițe cu tam tam și televiziune, așa, ca să vadă toată planeta albastră cum la New York se dă startul pregătirilor de sărbători.

Mergând cu așteptări mari, bradul mi s-a părut o țâr’ mai înalt decât al meu din sufragerie. Văzusem eu niște minunății,  artificiale ce-i drept, dar maiestuoase și măiestrit ornate. Ăsta săracu’ era natural și voinic. Și cam atât.

O să ziceți că mă bucur de o rață și mă distrez de o mașină parcată aiurea ori de un nume dubiosus la un magazin, dar mă lasă rece bradul care încântă sute de mii de oameni. Ce să zic? E frumușel, no, nimic de zis. Dar parcă nu destul, ar zice cineva. 🙂

Apoi a fost Ura și la gară! Adică Grand Central Terminal care e alt punct turistic interesant. Imens, elegant, datând de pe la mijlocul secolului al XIX -lea. Ne-am pierdut în clădire, admirând arhitectura și simțindu-ne extrem de mici în sălile imense. Apoi așa, de fun, am intrat în ceea ce se numea piață. Mi-a plăcut calitatea produselor.

Am terminat seara la un cinema-restaurant în Brooklin. Cumpărasem bilete cu o seară înainte și parcasem de dimineță mașina acolo. Prilej să mergem cu metroul până-n Manhattan, unde am petrecut ziua.

Să merg la film în vacanță mie îmi cam dă cu virgulă, dar trebuia oricum să mâncăm, așa că am zis: hai, fie! Și a fost super. Vă recomand cu toată inima Green book, cu Mahershala Ali și Viggo Mortensen. La nebunie mi-a plăcut Mahershala Ali.

Când am ieșit de la film am asistat la un fenomen spumos. Am auzit un claxon insistent. Insistent!!! Un autobuz nu putea trece de o mașină parcată, în stradă, cu avariile pornite. Tot traficul era sufocat.  Se adunase lume ca la circ. Ăla claxona. Lumea se uita și aștepta să vadă cine e istețul șofer. „Pun pariu că e femeie” a zis unu. Și minutele treceau și lumea râdea și aștepta. Și nici vorbă să fie femeie. Un tip între două vârste a ieșit lejer cu două plase doldora de la alimentara, le-a pus în portbagaj și a plecat. Firesc.
Frate!!! Nimeni nu l-a înjurat. Nici nu i-au arătat degetul. Nici nu i-au decorat mașina. Nici n-au scos pistolu’. Nu-s pasionali ca noi românii, frate!

Lumea s-a împrăștiat, viața și-a reluat cursul și noi ne-am întors la hotel.