Sfârșit de an la New York – 2

Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

M-am trezit zâmbind. Mă repet, dar mi-e drag Holiday Inn. E ca și cum aș fi musafiră la mătușa. Adică știu unde-i sufrageria, frigiderul, știu cum gătește, știu casa. În fine.
Duș. Mic dejun. Aveau niște cinnamon rolls periculos de buni, calzi, serviți cu un sos de vanilie. Yummy!!! Recunosc că am păcătuit în fiecare dimineață, cu promisiunea solemnă că de la anu’…

5591_cinnabon_heroimage-small

Dar așa sunt eu, când am bunătăți mă chinui să-mi imaginez mâncarea dezmembrată, adică făină, zahăr, ouă etc. Ce poate fi atrăgător la o pungă de făină, una de zahăr și un cofrag de ouă? Dar nu-mi iese. Papilele gustative bat din palme, îmi râd în ciudă și-mi zic: „Ești fraieră!” Și pofta învinge. Ce păcat că nu mi se pun pe talpă caloriile. Aș fi super slabă. 😀

49454852_2015701535190361_4482828495512141824_n

Am ieșit mai devreme și ne-am dus ață să parcăm mașina, să nu ne mai împiedicăm de ea la mers. Pe drum am furat niște imagini. În primul rând, la trecerea printr-un tunel am văzut luminița la capăt. Da, luminița de la capătul tunelului.

0

Erau de fapt farurile unei mașini ce venea din sens opus. Am realizat că lumina ta vine din celălalt. El. Care nu e oricine. E omul tău. El deține puterea de a aprinde lumina. Doar el și doar pentru tine. În rest sunt scântei, dar tu nu știi. Pentru că te întâmpli pur și simplu. Respiri ritmic și te bucuri atât cât ți se cuvine, cât crezi că ți se cuvine. N-aveam net decât cu lingurița, la hotel și prin Starbucks. Făceam poze și croșetam filosofii.

49335562_2015701615190353_149310427761737728_n

Ne-am dus în Central Park, unde realmente picioarele mi-au luat-o înainte. Ziua anterioară fusese udă, dar udă, însă dimineața s-a trezit spoită de un soare trainic ce se uita mirat la noi. Printre zgârie norii din Manhattan, mai să ne ia un vânt piază rea, dar în parc s-a potolit brusc, ca și cum ar fi rămas fără curent.

Central Park e… Central Park. Avem varianta lui imensă și aici în Toronto. High Park se numește. Sunt superbe. N-ai cum să nu dezvolți dependență de locurile acestea. Calești și un soi de biciclete plimbau turiștii ce n-aveau poftă să meargă pe jos.

 

 

Ce mi-a atras atenția imediat ce am ajuns lângă lac a fost o rață. Inițial am crezut că e prosteală, că-s șmecheroși tare americanii. Dânsa se plimba, măcănind printre banalele ei surate. Veverițe puturoase își vedeau de treabă, era să mă împiedic de una. Că nah! jobul lor e să fugă când te apropii, dar, cum lumea le hrănește, au sentimentul că e casa lor. Tot acolo am văzut cele mai bleguțe rândunele. M-am apropiat să fac poze și n-au avut nici o treabă. După cum se vede. O abrambureală de rațe, gâște, porumbei și rândunele cotcodăceau la picioarele noastre…

49545920_2015701155190399_6995472165688573952_n

Dar să revin la rață, că ea era regina ori prințesa parcului. Colorată și măcănitoare, cu un ritm cam prea grațios pentru specia din care făcea parte.  Inițial am crezut că e jucărie. Era cât se poate de vie, de plină de energie și frumoasă foc. Antonim la rățușca cea urâtă. Toată lumea se strânsese să vadă minunea cu pene și să-i facă fotografii. Paranteză: ați obseravat că telefonul a devenit unul din organele noastre de simț?

8

În fine, cine zice că frumusețea nu contează, se înșeală. Rața asta nu va ajunge în veci pe varză.

10

Apoi mi-au atras atenția miresele. Una mai dezbrăcată decât alta, cu rochițele subțirele și brațe goale. Era maxim un grad afară, iar când bătea vântul se simțea cum trosnesc spre minus gradele din termometru. Fetele erau serene, diafane, deasupra vulgului ce simțea frig ori cald. N-aveau nici o treabă. Pozau dezinvolte, cu zâmbete largi. Probabil adrenalina ZILEI le făcea să nu simtă temperatura. Am mai văzut eu mirese pe vreme de frig, dar purtau un jerseu, un bolero, un șal, o blăniță, ceva, care să le ferească să-și petreacă noaptea nunții strănutând. Ăstea, frate, erau americance get beget.

 

De altfel, prin oraș, am mai văzut oameni în pantaloni scurți, ori tipe îmbrăcate regulamentar, de iarnă, în sus, dar în șlapi, ori papuci de pânză fără șosete. Brrr! America!

În rest? Grădină zoo. Patinoar.

6

Tot felul de indivizi dansând ori făcând scamatorii, ca să atragă admirația turiștilor.

5

Ca peste tot, în punctele mari de atracție, artiști, făcând caricatură, pictură ori fotografie.

7

Mi-am luat un covrig fierbinte și sărat și bun și am luat-o la pas spre Times Square. Dar las pe mâine, ca să pun mai multe poze. Mai sunteți aici?

49900002_2015701665190348_7743008912864968704_n49848514_2015701781857003_4136795221130215424_n49662934_2015701918523656_6344100406284517376_n49348899_2015701728523675_1825493299893370880_n49347960_2015701425190372_4942315938063056896_n1043

Sfârșit de an la New York

Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Omul drumului sunt. Io. Nu știu dacă m-am născut cu dor de ducă ori m-am dereglat emigrând. Că am o casă frumoasă și super-confortabilă, dar tot sora drumului aș fi, de aș putea, ziua și noaptea, cât m-ar ține roțile și tălpile și buzunarul: să văd, să încerc, să respir alt aer, să cunosc alți oameni, să am tot felul de experiențe și nuanțe de zâmbet.
Sarea și piperul neprevăzutului personalizează excursiile mele, îmi deschide porii simțurilor, hidratându-i, hrănindu-i cu bucurie ori șoc, cu teamă, ori respect, ori milă. Și de cele mai multe ori cu mirare.

 

Am plecat în State cu noaptea în cap, în 27 decembrie. După câteva ore, a răsărit soarele, undeva pe autostradă și s-a jucat cu mine o lungă parte din drum, pentru că, ori lua niște poziții de o balerină, ori juca un soi de v-ați ascunselea printre copaci. Nu simțeam deloc că se termină anul. Dar ce să simți? Poate că era vremea de vină, că dohh! Canada fără zăpadă în final de decembrie? Ori era entuziasmul plecării. Timpul vacanței pare a avea altă unitate de măsură, zilele sunt mai cleioase, mai întinse cumva. Eu așa le percep. Rutina e zdrobită de liste lungi cu mofturile sufletului.

49187812_1085534834981177_8324403367115751424_n

La un punct soarele a crescut mare deasupra drumului, vrând parcă să ne ghideze nu doar geografic ci și spiritual. Să fim fără teamă. În lumina lui călăuzitoare.

„Cadă vorbele ca frunzele uscate!!!” șoptea soarele.  „Zâmbetul să-ți fie casă și vorba bună și omul bun!”
Oricum nu pricepem noi Divinitatea, cum nu pricepem nici lumina și nici umbra. Doar cartea sufletului e scrisă fără greșeli de ortografie de Dumnezeu. În rest sunt doar interpretări mari sau mici. De aceea atâția oameni cu credințe ori non-credințe diferite. Cum să calci în picioare suflete, apoi să mergi la biserică să te spovedești? Cum să scuipi adevăruri general valabile doar pentru că șasele din unghiul tău se vede nouă? Da, fără net, pe drum mă apucă filosofia (nu am net în afara granițelor).

 

Nenea Google le știe el pe toate, nu-i vorbă, și toți putem lipi de ochi timbre colorate cu orașele lumii, dar nu avem emoția și mirosul și gustul și oftatul din inimă.

Am poze multe așa că voi fărâmița vacanța pe bucățele mici, ca o prăjitură ce merită savurată pe îndelete, fără grabă. Căci New Yorkul nu e doar un oraș pe glob, un punct geografic, ci EXPERIENȚĂ. E New York-ul meu personal, așa cum doar ochii mei l-au fotografiat.
E drept că l-am văzut de mai multe ori și, venind din Toronto, un alt uriaș al planetei cu care se pare că seamănă, nu va musti, probabil, entuziasmul acela, ce țâșnește firesc la primul impact. Mi-e drag și-l revăd cu plăcere de fiecare dată. E prima oară când vin în perioada asta a anului, aș fi zis iarna, dar aceste zile de decembrie au fost un soi de păcălici fără zăpadă, cu temperaturi ospitaliere.

Drumul a fost lung. Opt ore, cu opriri pe parcurs. Am plecat dintr-un Toronto fără urmă de fulg de nea, am traversat zone cu zăpadă, ca să ajungem într-un New York ud, mai degrabă primăvăratic.
Peisajul drumului e tulburător. La un moment dat m-am surprins zicând: „Ce frumos! Parcă e în România!” și am realizat cât de cumplit subiectivă și mai ales cât de îndrăgostită sunt eu de țara în care mi-a răsărit casa părintească. Frumoasă e America toată! Stufoasă și verde, inteligent construită. Alungită și curată. Și, la drept vorbind, nu există termen de comparație: loc sub soare e pentru fiecare țară și fiecare om. Dar așa suntem noi. Subiectivi până-n stele. Comparăm oameni și țări și strigăm cui vrea să ne audă: a mea e cea mai cea! Și e. Că o vedem cu ochi de suflet.

Îmi plac drumurile cu mașina: muzică, culori ondulându-se fabulos și cerându-se fotografiate, păduri și ferme, apoi scris și citit. Am avut tableta cu mine (unde am în permanență o minibibliotecă electronică). În plus suntem stăpânii timpului și geografiei. Putem opri sau să fim spontani și să o luăm aiurea.

Am ajuns în jur de patru după-masa și ne-am cazat la Holiday Inn. Îmi place și m-am obișnuit cu el. E convenabil să alegi același hotel, indiferent unde ajungi în lume. N-ai surprize. E și un soi de sentiment de acasă. Variațiuni mici, dar în linii mari același lucru. Excepții haioase: fasole, lângă omletă, la mic dejun, în Anglia. Fasole la mic dejun???? Camere mult mai mici în Brazilia… etc. etc. etc.

Câteva ore până la cină m-am pierdut într-un mall din apropiere. Mi-am cumpărat o pereche de blugi de la Old Navy. A doua pereche de blugi rupți. 😀 Nu foarte rupți. Că-s om serios. Sigur că nu-mi trebuiau. Dimpotrivă. Nici rupți nici nerupți, dar cine să reziste prețului. $4.97 fără taxe. Și-s faini.

A doua zi a plouat serios. Așa că a fost zi de umbrelit. Deci obiective cu acoperiș. Am plecat cu mașina în Manhattan și am constatat încă o dată ce coșmar e traficul și cât de nebuno-agresive sunt taxiurile galbene.

Altfel ochiul meu de artist a sesizat grația stropilor de ploaie pe parbriz, contrastând cu galbenul taxiurilor oglindit în asfaltul ud. Nu eram la volan, deci cuvintele cu f și ș nu erau departamentul meu. Oricum eu folosesc doar biete pisici pe băț. Nu era cazul. Eram zen. Făceam fotografii. Cum să pierd momentul? O junglă sunt străzile newyorkeze, deși nu cred că e mare diferență de Bucureștiul nostru mioritic. Însă culorile prin filtru de ploaie… o minune.

 

Intenția să ajungem la Metropolitan Art Museum s-a muiat de tot și dizolvat și ea în ploaie când am ajuns, după tot felul de manevre imposibile. Mii de oameni, adăpostiți sub umbrele, făceau o coadă șerpuită în multe bucle, mărturisind că ideea mea genială încolțise de fapt în multe alte minți istețe. Great minds think alike... Sau nu chiar așa, că era aproape de prânz și eu m-am răzgândit într-o secundă. Nu aveam nici o intenție să sacrific ore bune, doar ca să fiu sfințită de ploaie cu umbrelă cu tot și apoi să fușerlesc muzeul, din lipsă de timp. Am decis că voi reveni pe vreme bună, când puhoiul de turiști va fi mai echitabil împărțit prin oraș. Dar ce să faci când toarnă cu găleata și tu ești în excursie? Muzeu sau mall? Nu?

 

Am plecat în Oculus World Trade Center, de data asta cu metroul. Am parcat mașina să ne putem mișca mai lejer.
Pe locul unde altădată a fost World Trade Center acum e un mall imens cu stație de metrou și alături Memorialul și Muzeul. Clădirea e imensă. Nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare. E o zonă de shopping fancy, împodobită cu mulți brazi de iarnă. Totul e super elegant, însă culorile deschise și spațiile foarte mari și goale mi-au dat senzația de răceală. Dar e simțul arhitectului. Cine sunt eu să-l critic?

Lângă noi s-a petrecut un fenomen simpatic. Brusc un tip a îngenuncheat și a cerut mâna iubitei lui. Cât a durat discursul, lumea s-a adunat, făcut poze. Ea a zis da. Noi am aplaudat. El a făcut o față de-aia de învingător. „A zis da, mah!” Inedită idee. În mall. O fi fost îndrăgostită tipa de shopping. Am mai asistat la un fenomen similar pe avion, venind din Vancouver.

 

Lângă Eataly, aflat la parter, unde-am mâncat niște clătite uriașe și delicioase, cu măr și scorțișoară, era concert pe lumini. Brazi înalți împodobeau eleganta încăpere. Pe tavan erau un soi de cuburi care-și schimbau culoarea pe muzică și erau concerte din jumătate în jumătate de oră. În plus se vedea prin geamurile până în tavan orașul care-și aprindea luminițele.

 

Gust de New York în sărbătoare. Și sărbătoare a fost fiecare dintre cele patru zile, al căror punct culminant avea să fie Revelionul petrecut la Niagara canadiană.

49898335_357663645030155_8803604275763609600_n49474975_321795648421425_5075483263091343360_n49315644_271406060200022_1559948640351420416_n49283478_1150258425146072_3358135315565903872_n49241524_783755875300898_492768448342917120_n49205090_213688389574559_2290047180355928064_n49203221_2280171992251566_2213848645139169280_n49179432_827422480937640_7014916375990763520_n49465069_279047352758586_4925101318298664960_n

Cu cetina tot verde…

Iubesc floarea, iubesc frunza, iubesc apa, nisipul, lemnul și piatra. Tot ce are viață și adevăr și poveste. Și eu sunt, ori am fost, ori am vrut să fiu rând pe rând floare, frunză, piatră sau lemn.
Plasticul e minciună. E compromis. E imitație. Dar… pentru că există un dar pe post de conjuncție, cineva într-o zi a imitat floarea și pomul și iarba. Și unii oameni au ales scurtătura și-n loc de natură au îmbrățișat imitația ei comodă, pe care o poți spăla de praf cu detergent și n-are nevoie de clorofilă să fie verde.

La un punct al vieții mele, cândva am gustat gheața iernii și am înțeles fiecare literă din substantivul abstract VIAȚA.

Am îngenuncheat în fața florii și i-am promis viață. Am îngenuncheat în fața pomului și i-am promis viață. Am îngenuncheat în fața firului de iarbă și i-am promis viață.

Și atunci rotițele din capul meu, din inima mea și din ambele palme s-au unit într-un mecanism care a declanșat hotărârea de-a alege un membru permanent al iernilor noastre. Cu cetina tot verde. Și l-am ales pe el.  Greu l-am ales, pentru că fiecare brăduț ce intra în casa noastră venea cu propria-i poveste și, chiar dacă mă dureau acele pe care le măturam zilnic, chiar dacă îmi luam greu rămas bun și eram tristă, văzându-l umilit, aruncat la gunoi, despovărat de splendoarea globurilor și luminițelor, iubeam momentul intrării lui în casă și scurta noastră conviețuire.

Dar undeva s-a născut nevoia mea de-a lăsa brazii în pace, în casa lor pădure. Nevoia de a-i lăsa să trăiască. De a-mi pune egoismul într-un sertar.

De atunci dânsul îmi zâmbește perfect verde în fiecare iarnă. Nu sacrifică de dragul meu nici un ac, iar la sfârșit de sezon merge să hiberneze liniștit în cutia lui, cu un la revedere senin, nu un adio ofilit.

Nu-mi oferă surprize. Ci bucurie. Știu exact la ce să mă aștept din partea lui, iar el cred că e mulțumit cu existența lui pașnică. Îl surprind, pentru că aleg culori diferite an de an, iar anul ăsta l-am așezat în altă cameră. Dar nu sunt șocuri majore. Mă suportă și nici măcar nu e curios ce cadouri se așază la baza lui. E ocupat să fie frumos și cuminte. L-am îndrăgit, așa cum iubești un ursuleț de pluș. Cum nu?  Așa imitație cum e, are putere de super-erou, căci an de an un brădulean tăiește datorită lui.

Undeva, cândva am decis că locul brazilor e în pădure. Și uite-așa cetina rămâne cetină și verdele verde și toată lumea e mulțumită. E win-win, dacă vreți.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.

Tema săptămânii: Undeva, cândva – Em – articol apărut inițial aici.

brad -

 

 

Quote

Pasi de Em sava & Axel — Random stuff

Anca e unul din oamenii pe care-i prețuiesc la superlativ din tare multe motive, iar recenzia ei e un cadou cu iz de sărbătoare.

Pașii au ajuns și în California. Cu peripeții, cu declarat pachet pierdut la postă… dar au ajuns. S-au lăsat așteptați, așa cum se lasă așteptată toamna pe aceste meleaguri calde. Pentru ca au ajuns la mine când era încă toamnă, doar că nu am avut eu timp să scriu despre ei. Cu mâna pe inima […]

via Pasi de Em sava & Axel — Random stuff

Pași vă colindă – un capitol cu zâmbet

De sărbători dăruiește cărți! Mi s-a agățat de ochi această reclamă. Cartea e unul din cele mai frumoase cadouri. Eu vă dăruiesc un capitol din „Pași”, citit de mine și vă doresc ca Moșul să vă aducă cât mai mulți prieteni cu file.
Așa, ca bilanț personal, 2018 a fost anul în care am cumpărat cele mai multe cărți românești din ultimii, poate, mulți ani. E și bucuria să fiu contemporană cu niște autori minunați. Unii mi-au devenit prieteni de suflet, de pus în ramă.
Pe alții îi iubesc de la distanță. Pe unii i-am întâlnit face to face, pe alții doar în virtual. Vă invit în lumea minunată a literelor.
Sărbători cu bucurie, cu litere, cu lumină în suflete și mai ales cu liniște caldă!

Moșu’

download

Diseară vine Moșuuu’! Inflație de moși pe fb, pe messenger și Whatsapp. Oriunde întorci privirea iese câte-un moș, ori câte-o cizmuliță la iveală. Moșuliada secolului. HO! HO! HO! Iubim momentul și ni se strânge inimioara sub formă de emoție și dor copilăresc. Că-n preajma lui toți suntem copii. E 5 decembrie și iarna hornăie nărăvașă pe străzi.
Ne plângem că vaaaiii! cât de comerciale și de șopinguite au devenit sărbătorile! Că nimeni nu le mai știe semnificația. Că pierdem esența lor în rotunjimea globurilor colorate, a meselor mult prea îndestulate și nebunia cadourilor. Dar toți avem un zâmbet larg zugrăvit pe față și fulgii se izbesc de obraji grăbiți și curioși. Decembrie. Și-abia așteptăm.

Vine noaptea. Vine și dimineața. Îți sare somnul în bule de săpun colorat și tragi cu ochiul spre hol, unde ți-ai lăsat strategic cizmele Uggs, că-s ca doi ursuleți cu blăniță albă, imposibil de ignorat. Dar nu vezi nimic. Sunt exact unde le-ai lăsat tu.
Nimic?! Măi, să fie! Te gândești că n-ai fost cuminte. Ori ai fost atât de cuminte că l-ai plictisit până și pe moș și-a uitat de tine. Că putea și el să pună acolo măcar o boticuță. Una mică. Un simbol. O crenguță din grădină, legată cu o ață. Așa de-un zâmbet. De-un hă! hă! la anul voi fi mai cuminte. Dar nu! Nimic. Și atunci nu mai gândești lozincard că sărbătorile sunt prilej de bani aruncați pe cadouri și haleală. Nope! Te gândești că pe tine nu te iubește nimeni și ți se strânge stomacul. Că ești singurul om de pe planetă pe care moșu’ îl evită. Fir-ar el de moș discriminant. Și te superi. Putea și el așa, simbolic, o bomboană. Una ieftină dacă n-a avut bani, da’ gestu’ contează. Însă nimic, fir-ar el să fie! Nu-i pasă de tine. Te prefaci că nu-ți pasă nici ție. Asta e! Dar nu! Sigur te așteaptă un cadou virtual, un ceva special făcut pentru tine. Îți deschizi plină de speranță computerul. Te așteaptă zeci de e-mailuri, comentarii pe fb, comentarii pe blog. O armată de moși înșiruiți pe culori și categorii de mesaje cu tot felul de urări. Te scarpini în cap cu o jumătate de zâmbet că uite, e lume care nu te cunoaște, dar s-a gândit și la tine o secundă. Dar moșu… MOȘU! Nimic. Nimic? Te întristezi, dar te prefaci că ești ok. El se pregătește de plecare, te pupă și exclamă mirat și bucuros: „Aaa! A trecut moșu’!” și își mută de pe pantofi punga cu nimicuri pe care i-ai pregătit-o. Se grăbește tare că s-a trezit târziu. Te salută ca de obicei, se închide ușa, iar casa rămâne gri și liniștită. Îți curg trei lacrimi și te înfurii pe tine: „Termină! Nu ești copil!” Apoi tot tu îți răspunzi plângând: „Ba da! Ba da! Sunt copil chiar dacă am față și corp de adult.” Te doare, deși știi că e un nimic. Știi că sunt nimicuri. Doar că pentru tine nu sunt. În piesele de lego care construiesc viața ta, magia și surpriza au fost mereu acolo.

Inima ți se ascute în dor și durere pentru că Moșu’ ăsta, în loc să-ți dăruiască ceva, îți ia. Îți ia bucuria cu care ai trăit până acum, când în ușă, pe hol era cadoul acela împachetat în celofan. De fiecare dată era și o nuielușă de culoarea bronzului, cu panglică de hârtie creponată, roz, și-n casă mirosea dumnezeiește a portocale. Te îmbraci tăcută.

Când vrei să te încalți, piciorul se lovește de ceva mic și tare în vârful cizmei stângi. Inima îți bate cu putere. Nu îndrăznești să speri… Scoți iute cizma. O scuturi. Din ea cade o cutie mică din catifea. Lacrimile se întorc, de data asta bucuroase. Moșul drag nu te-a uitat…

„Pași” împreună cu Simona

A fost odată ca niciodată… așa încep toate poveștile lumii. Și personajele cresc mari și frumoase, iar culorile înfloresc sub formă de aripi.
„Pași” a întâlnit imaginația Simonei Czene, un om căruia i-am admirat ochiul. Nu glumesc, iar Simona nu e ciclop. Ea are doi ochi frumoși, nu doar unul, însă eu am făcut cunoștință cu talentul ei, văzând o poză cu imaginea mărită a irisului ei căprui. Simona e un artist fotograf extrem de talentat, care vede lumea din ea și din afara ei, iar poveștile i se lipesc de aparatul de fotografiat și torc cu fire subțiri, construind lumi.
După ce a citit „Pași” a creat un itinerariu format din fotografii-simbol și a dăruit cărții unul din cele mai frumoase și interesante cadouri. Voila:

– I –

„… am închis calm (aparent) ușa în urma mea, am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj? În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură, cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conştient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna. Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și, mai ales, fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere. Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică furişându-se noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc… ”46502068_2212669602100339_3816244498816565248_n

– II –

„Omul ăsta mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple! Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.
Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu Alex povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: Serioooos??”
46507385_2218227421544557_4485829573845450752_n

– III –

„Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o
vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet.”
46680234_264223967626944_4698592388149411840_n

– IV –

 „Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde. Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit… ”
47129587_214357039448463_4647876761483214848_n

– V –

„Stau la masa cu destinul. Jucăm șah și-mi trage cu ochiul jucăuș. Abia aștept să văd mutarea lui următoare. O să mă surprindă cu siguranță.
Nu mă grăbesc. Lucrurile sunt așezate și cred cu trăinicie în mine și în ziua care urmează. Sunt liniștită pentru că azi e despre mine…
Am înțeles că oricând ai dreptul la fericire. Și e important să ai curajul să te rupi de ce e putred. Să-ți dai șansa!
Viața e prea scurtă să fii iederă pe o casă șubredă…
Telefonul bipăie. Alex…”
47572270_270466243659586_3261325339669823488_nși-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea noastră împletită. Creativitatea artistului fotograf, împletită cu cea a literelor jucăușe. Simona Czene & Em Sava

 

Român

puzzle-national-flag-canada-romania-concept-puzzle-national-flag-canada-romania-99056883

Sunt niște eroi. Voi nu știți. Cei care vedeți doar zona roz, ori dimpotrivă gri a diasporei, voi nu știți ce înseamnă să fii român pe românește într-o țară, oricare ar fi aia de pe glob. Nu știți ce înseamnă să construiești tricolor când, de multe ori, chiar conaționalii îți pun piedică și șfichiuiesc printre buze cu dispreț ce se întâmplă, bănuindu-te de scopuri ascunse.

O galerie de nume se distinge în diaspora canadiană, o galerie de nume luptă ca noi să avem mica noastră Românie și azi am să spun doar două vorbe despre editorul unui ziar din Toronto, care a preferat ca numele să-i rămână ascuns la umbra poveștilor pe care le tipărește.

Cei din GTA îl cunosc. E omul cu o inimă mare ce bate tricolor. E omul care de mulți ani susține cu drag și eleganță cultura noastră pe plaiuri arțariene. L-am cunoscut la ToRo Fest în realitate, deși publicam deja de o bună bucată în ziarul pe care îl patronează. A plecat de la târg cu geanta plină de cărți și cu o ghidușie copilărească în privire, a omului mai bogat pentru că, eu cred, a cumpărat cărți de la fiecare autor român prezent la festival.

Am mai spus că, dacă Dumnezeu te face român degeaba emigrezi, pentru că nucleul existenței mele e litera ce mi se zbate românește în suflet, chiar dacă „acasa” mea e pe strada DEPARTE, la capăt de lume. Cuvântul meu ajunge în multe puncte pe glob, la publicații pe care le iubesc.

Autori din diaspora își dezvăluie cuvântul și sensibilitatea în filele tipărite și/sau online ale ziarului românesc al metropolei canadiene.
Editorul ziarului, mesager al cuvântului strămoșesc îl poartă cu mândrie ca pe un stindard tricolor. Și ziarul apare, frumos organizat, în dulcele stil clasic, ascunzând între file și printre rândurile tatuate cu cerneală pe hârtie muncă, multă muncă, multe ore, multe gânduri, multă bunătate de român adevărat.

Toți postăm zilele acestea despre România noastră mare și frumoasă, toți ne punem ghirlande tricolore și îi urăm în fel și chip. E firesc pentru că toți suntem parte din ea, chiar și cei care ne trăim zilele la mii de kilometri. Suntem ai ei și e a noastră și sărbătoarea șade în casa noastră și la masa noastră. Căci e o vorbă, poți scoate românul din România, dar nu poți scoate România din român.

Sunt oameni cu nume rezonante pe care le știm cu toții, nume românești care scriu, ori pictează, ori cântă. Nume care excelează în diferite domenii și se iscălesc românește. Nume care organizează evenimente în comunitate, ori care aduc artiști din țară, ori și-au deschis afaceri și se zbat în țara asta frumoasă și plină de arțari.
Ei sunt sărbătoarea noastră de zi cu zi.

La mulți ani Românie de suflet, cu inima bătând pe tot globul pământesc!

This slideshow requires JavaScript.

Ochii – oglindă întoarsă

Related image

Mi-a scris cineva la postarea anterioară un comentariu scurt, în care-mi spune că Toronto e urât și că ar pleca dacă ar putea. Se spune că frumusețea stă în ochiul privitorului și chiar așa e, dar m-am întrebat ce anume a determinat acea persoană să intre și să pună un comentariu negativ la cele câteva rânduri, care sunt de fapt o introducere la un grup de fotografii ce surprind fabuloasa noapte toronteză.

Nu știu dacă persoana respectivă mă citește, ori a nimerit cumva accidental pe blogul meu. Știu doar că e un/o cineva care afirmă hotărât că Toronto e urât și își dorește ca eu să-i cunosc opinia.
Eu nu procedez niciodată așa. Că de gustibus non est disputandum și cu siguranță nu voi putea eu să schimb gusturile nimănui și nici să-i explic că cifra șase din partea mea se vede nouă.

Dar mi-a amintit de o întâmplare ce mi-a schimbat într-un minut tot registru de valori despre un cartier, un oraș, o țară. Eram acum doi ani la Rio de Janeiro. Fabulos. Copacabana. Mă trezeam cu zâmbetul zugrăvit pe față și admiram culori, oameni, clădiri, exotic, muzică, forme, neobișnuit.
Am iubit primul contact cu Brazilia și după Foz do Iguacu, Rio de Janeiro mi-a arătat o altă față a brazilienilor.

Filmul s-a rupt brusc în ultima seară când am fost atacați pe plajă de un grup hidos de personaje întunecate cu o privire inumană și cuțite. Să vezi lama de oțel strălucind în lumina lunii pe plajă, la buza oceanului și să știi că niște indivizi pot să-ți ia totul, chiar și viața, nu e ușor de trăit. Nimeni, absolut nimeni nu poate înțelege, decât cei care au trecut prin asta.
Acel moment a însemnat pentru mine spargerea bulei roz în care trăiam. Am văzut dintr-o dată mizeria și cerșetorii și faptul că nu te puteai înțelege cu ei în altă limbă, pentru că ei chiar nu vorbesc nici o limbă străină. Am înțeles catastrofala diferență între bogați și săraci și am văzut, după fiecare colț de stradă și de clădire, pândind pericolul.
Cele aproape douăzeci și patru de ore care au trecut până la revenirea noastră în Toronto au fost un coșmar trăit în iad în care am fost bolnavă fizic, pentru că din cauza șocului m-am îmbolnăvit. Nesiguranța și frica, urâtul și animalicul celor care vânau turiștii ca pe niște păsări grase de pus în ciorbă, m-au făcut să-mi fie oribil totul: gust și miros și sunet și imagini.

Așa că dragul meu, ori draga mea, îți respect opinia. Și cred că în ochii tăi Toronto poate fi urât. Depinde de oamenii care-ți marchează viața, de experiențele trăite, de zona în care locuiești și de alți mulți factori pe care eu nu îi cunosc, dar pe care tu îi știi.
Viața e scurtă și orice se poate atâta timp cât omul dorește. E o vorbă, că Dumnezeu te ajută, dar nu-ți pune în straiță. Schimbă o realitate care te apasă și du-te într-un loc unde să respiri cu plăcere dimineața aerul. Pentru că e chimie nu doar între oameni, ci și între oameni și locuri.

Orașul cu nume Acasă

10
Nopțile orașului sunt împânzite de stele și luminițe electrice. Fulguie câteodată, iar CN Tower-ul clipește în diferite culori. E aproape vremea colindelor și fiecare dintre noi suntem câte un întreg format din două jumătăți perfecte: una plină cu amintiri de acasă, trecute-n bagajul minții și al sufletului. Cealaltă înspumată-n speranțe și planuri pentru zilele care urmează de mâine încolo. Și cu porția aferentă de dor.
Toronto, îmbrăcat în haine de sărbătoare, așteptând magia Crăciunului dragostei și bucuriei, a inimilor deschise ca niște felicitări de iarnă ninse cald de îmbrățișări. Toronto, surprins din Ontario Place într-o noapte voioasă, dar calmă.
PS. Eu pe cuvânt de pionier, ori ce vreți voi, că nu mă mai descurc cu timpul. Cred că mă apuc de prea multe. Voi? Ce mai faceți? Ce mai ziceți? Totul bine în patria voastră?  Dacă aveți niște timp extra, gen plictiseală, îl primesc cu recunoștință ca donație. 🙂

 

 

This slideshow requires JavaScript.