Azi. Mic dejun: un bol cu fructe. Banană, fructe de pădure, mango, piersică și grepfrut roz. Și cafea.

Vorbesc cu cineva în România: mănâncă mici. La Dedulești. Cică sunt bestiali. Îmi trimite o poză și văd nu doar micii, al căror miros jur că-l simt, dar și câteva felii de pâine de casă. Adică PÂINE DE CASĂ. Înghit în sec o dată. Și încă o dată. Salivez. Și mă apucă, frate, o foame. Și o poftă și un dor…

Păcat personal: ador aluaturile. Pâine de casă, cozonac, plăcinte.
Pâine de casă ca în România n-am mâncat niciunde pe planeta asta. Și când spun pâine de casă mă refer la cea făcută de mama. Ori la cea pe care o făcea bunica, sau mătușa Valerie. Cele trei variante sunt pe podium, toate de locul întâi, fiecare cu alt gust.
Să ne înțelegem, dacă sunt două platouri pe masă, unul cu prăjituri delicioase, altul cu pâine de casă, eu nu bag în seamă prăjiturile.

Văd poza, aud și vocea aia care-mi spune propoziții satisfăcute de pâine de casă și îmbină cuvinte cu gust de mici, înmuiați în muștar. Mă pleznește o foame…
Mă duc la sală încercând să lupt cu imaginea nerușinat-devastatoare din mintea mea. Jur că nimic nu e mai frumos și mai sexy decât o farfurie cu mici de Dedulești, cu muștar și pâine de casă. Unde-or fi Deduleștii ăia, frate?

Pun muzică tare și beau apă. Iar beau apă. Apă.
Ajung în parcare, iar când cobor mă trăsnește un miros de friptură de la restaurantul din vecini. Mai beau o gură de apă și urc pe treadmill.
Fiecare aparat are fixat deasupra un monitor, unde poți urmări programe tv. În mod normal se pot schimba programele. Nu și acum. Oricât butonez, ecranul îmi arată încăpățânat un show culinar, unde se fac niște chestii care arată fabulos, un fel de mingi cu nucă de cocos și ciocolată albă. Salivez.
Nu mi-e foame. N-are cum să-mi fie. Nu știu de ce stomacul nu pricepe informația. Beau apă.

Când ies de la sală, aceeași mireasmă divină de friptură mi se introduce parșiv prin fiecare por, până în stomacul care deja plânge de foame, deși nu-mi e foame. Iar pe stradă, până acasă îmi surâd indecente, înșiruite simetric și colorat, reclame cu hamburgeri, pizza, clătite, specialități din pui, sushi… etc.

The end: hot date with my fridge. 😀

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta.”
zice Nichita. Și bine zice. Și mă bântuie. Obsesiv îmi sună în cap de câteva zile. Iar Nicu Alifantis îi acoperă toamna, și-mi acoperă toamna, și-ți acoperă toamna…

Toamna asta cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi a fost cam parșivă pe aici. N-am eu nimic cu calendarul, că no’, septembrie se numește, septembrie să fie, cu mâna la chipiu.
Dar nu mi-am făcut numărul de vară. Primăvara a venit regulamentar, înverzit, înflorit, nins flori de cireș, ca orice primăvară care se respectă. M-am învârtit de două ori și gata, s-a întomnit.
Vară fără personalitate. A plouat tot sezonul. Recunosc că, pe moment, m-am bucurat. N-a trebuit să ud grădina, a fost verde și fragedă… bucurie.
Oricum, cică a fost prea multă apă și roșiile n-au crescut suficient. Habar n-am. Sunt mai mici, e drept, dar dulci tare. Ce mă nemulțumește profund e că am fost la lac doar o singură dată. Apa a fost prea rece. Cea mai udă vară arțariană din experiența mea…

Toamnă cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi… N-am mâncat de ani mulți nuci verzi. Nucul din capul dealului din grădina bunicii…
Aici las peste noapte migdale în apă. A doua zi poți scoate pielița și au aproximativ același gust. Sunt delicioase, dar nu-s nuci…

Anul acesta mi-a venit prea repede toamna. Nu m-a anunțat nici calendarul, nici diminețile reci și nici nopțile venite mai devreme. Nici măcar Nichita cu „emoția lui de toamnă,” care se confundă cu emoția mea de toamnă.
Vestitorii au fost hoții, adică grăsanii de ratoni care, înnebuniți de aroma strugurilor, dau atac în fiecare noapte. Mănâncă boabele și scuipă cojile pe jos. Mă întreb cum nu cad de pe viță, așa rotofei și fără condiție fizică cum sunt. Așa mi-a venit mie toamna. Prozaic. Văzând în grădină resturile lăsate ratoni: „Doar n-a venit deja…?” și-am apucat cu nerv mătura de coadă.

Toamnă cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi.
Culori tari, arome și gusturi sofisticate. Buchet de miresme. Gama dulcelui parfumat la mine-n grădină, unde se-ntâlnesc de-a valma fructe și flori, cuvinte, culori, frunze și ramuri și viță de vie. Toamnă prea iute venită.
S-au colorat vorbele și s-au copt verbele. Așteaptă cuminți în cămară speranțele, agățate ordonat pe culori și mărimi. Certitudinile sunt frumos aliniate, pe rafturi cu etichete.
Merele-s promisiuni rotunde de pus sub bradul de Crăciun.
Ce dragi-mi sunt merele. Mă numesc xyz și am dependență de mere.

Scriu. Ascult Taxi. Mă amuză. E sâmbătă dimineața și ieri a venit toamna.

Eu. Am curajul, sau nebunia, sau inconștiența să umplu de cuvinte laptopul și telefonul și pagina de fb și urechile celor dragi mie, indiferent de anotimp.

Nu sunt o prietenă bună pentru că, deși îmi iubesc prietenii și-i surprind plăcut de multe ori și le gătesc bine (zic ei) uit sistematic zilele lor de naștere. Ei nu par a se supăra și nici nu mă pedepsesc cu plecări. Dimpotrivă, îmi zic „La mulți ani!” în fiecare an.
Eu mă rușinez de fiecare dată, pentru că le fur, fără să vreau, bucuria aceea pe care o ai când cei care te iubesc își amintesc. Dar se pare că nu mă descalifică nimeni din categoria „cei care te iubesc.”

Scriu. Ascult Taxi și mă amuz și beau cafea. Neagră și fierbinte. Fără zahăr. Fără lapte.

Fac poze cu nemiluita pe care nu le șterg niciodată. Pozez lucruri nesemnificative, cum ar fi pietrele, lemnele și apa. Gângănii, sau necunoscuți pe stradă. Uneori pozez cerul. Și cred că mi se pune pata de multe ori pe frunze. Ieri, de exemplu, am uitat de mine studiind în detaliu niște scaieți răsuciți în mișcări de Aikido pe marginea aleii. Erau vorbe prefăcute-n plante. Simetrii și țepi. Septembrie și vorbe. Modeste în dicționar. Sepia.
Îți sângerează buza când le șoptești, crezând că-s flori de câmp.
Au mai multe nume. Uneori se cheamă argumente, atrag prin logică. În propoziții scurte, ori fraze lungi monologice, ori cereri de iertare cu colți ascuțiți.
Se numesc reproșuri. Fade. cuminți, cu gust amărui, la margine de pajiște de vorbe.
Zgârie cu uscăciunea lor explicativă. Rezistentă. Aridă. Nu dau floare.

Scriu. Ascult Taxi și mă amuz și beau cafea neagră și e sâmbătă.

Venind de la sală, am încropit un text perfect, amuzant, spumos, cu sare și piper, despre Zumba. Cum am ajuns acasă, am sărit direct pe laptop să-l trec pe… foaie, însă muza a intrat subit în stare de colaps și textul detaliat, la care mă gândisem tot drumul, a dispărut fără urmă. Degetele mi-au înghețat pe litere și în fața ochilor, ca o linie de orizont virtuală cu efect de spălare a creierului din dotare, s-a întins obositor ecranul alb, gol și inexpresiv. Pustiu. Intimidant. M-am uitat tâmp minute în șir, fără să pricep unde a dispărut povestea atât de bine ticluită din capul meu. Habar nu am ce se întâmplă, ce Triunghi al Bermudelor este plasat strategic la intersecția străzii mele cu mine, ca sistematic și flămând să înghită tot ce notez conștiincioasă în minte. Frustrant!

Deci…. Cum spuneam…. ăăă…. despre Zumba…. ăăă….
Nu știu de ce am descoperit atât de târziu Zumba, deși de ani de zile a fost în spatele minții mele să încerc. Poate că nu sosise timpul. Habar n-am. Pe la începutul verii însă, m-am hotărât să merg la o clasă, la una singură, doar ca să văd despre ce e vorba în propoziție. Așteptând să înceapă ora mi-a atras atenția o tipă de culoare. Fără să vreau am studiat-o, pentru că na! la gym te uiți ce bine arată aia și ce nașpa ailaltă. Jur că nu judec și nu etichetez, dar am ochi și scanez. E, cred, în natura firii umane. Dacă doar eu fac asta, mea culpa.

Femeia asta era urâtă rău. Nu doar că era masivă, dar avea și formele oarecum anapoda, departe tare de modelul clepsidră, pe care majoritatea îl avem chiar și atunci când se mai întâmplă accidental un surplus de kilograme încăpățânato-buclucașe.
Purta o cordeluță lată, de un prost gust perfect, care-i delimita părul, ca o mătură neîngrijită cu vârfurile aspre ridicate înspre tavan, de fața mare cu trăsături destul de dure, cam masculine. Buzele groase și vineții,  ușor atârnate, specifice rasei din care face parte, ieșeau în evidență generos, ca un centrepiece kitchos pe o masă de mahon. Avea și o privire absentă, mată care transmitea clar un total dezinteres, chiar dezgust față de locul în care se afla. Hainele mulate îi scoteau în evidență dimensiunile rubensiene, iar maioul în culori fistichii, pe care și-l trântise fără nici o noimă deasupra tricoului, îi venea fix ca nuca-n perete, nepotrivindu-se cu nimic. În picioare purta niște pantofi sport de culoare deschisă, care mărturiseau un număr la picior nu prea apropiat de al Cenușăresei. Cum să spun? Părea un personaj pe care l-aș fi văzut mai degrabă într-un McDonalds, decât într-o sală de Gym.

Când a început ora, să pic, nu alta:  femeia cu pricina nu era nimeni alta decât instructoarea de Zumba. În prima secundă am avut impulsul să fac stânga împrejur și să plec, dar bine că n-am făcut-o pentru că în secunda numărul doi m-am îndrăgostit de ea.
Din momentul în care a apăsat „play” și a început să se miște în ritmul muzicii totul s-a terminat, sau a început. Dovleacul s-a transformat în caleașcă, broasca în prințesă, iar ea a devenit cea mai frumoasă ființă de pe planetă. Nu am văzut pe nimeni dansând ca ea. Apariția neîngrijită, total lipsită de grație și feminitate s-a metamorfozat brusc, sub ochii mei în însăși metafora dansului. Formele pline au primit imponderabilitate.
Fizicul masiv se topea în mișcări atât de arcuite încât părea lipsit de oase, iar unduirile ei se rotunjeau nu în poezie, ci în perfecțiunea poeziei. Plutea și ardea cu ochii cărbuni încinși, cu pielea întunecată, dar translucidă. Lumina venea din ea, iar noi o imitam hipnotizate. Părea că se joacă. De fapt se juca. Cu muzica, cu corpul ei, cu zâmbete fugare și sexy și priviri scurte, înflorite și înfiorate și cu noi, cu trupurile și mințile noastre. Nu vorbea. Ne coordona scurt din degete, mișcându-le ușor, cu un fel de lene superioară, doar de la noduri înspre vârfuri. Ne arăta: unu-doi-trei, stânga dreapta, față-spate, rotiri…  iar noi sorbeam fiecare indicație cu ascultare totală și cu retina lipită de vârfurile degetelor ei ciocolatii.
Coregrafia (am văzut apoi că fiecare instructor are coregrafie proprie) era extrem de senzuală, părând mai degrabă scenariul unui ritual de împerechere: o chemare străveche, atavică a femininelor, îndreptată spre el, bărbatul, posesorul puterii. Șoldurile se roteau invitând, sânii săltau ispititor mișcați din umeri, capetele se aplecau misterios, iar trupurile se unduiau într-un ritm fierbinte.
M-a marcat această oră. Momente de genul acesta te conving că magia există, că basmele sunt reale, doar noi suntem mult prea superficiali ca să le putem trăi. A fost odată ca niciodată… adică atunci, care nu e acum. Și-am învățat încă o dată că un om este frumos, nu prin trup și trăsături, ci prin ceea ce conține.

De puține ori în viață ai ocazia să vezi talentul, genialitatea în stare pură. Din păcate a fost singura dată când am întâlnit-o. Clasele care au urmat s-au petrecut cu alți instructori, unii mai buni, alții mai puțini buni, poate talentați, dar nu geniali.

Am schimbat sala de Gym, dar am rămas credincioasă clasei de Zumba. Așa l-am cunoscut pe Eduardo.
Când zici instructor îți imaginezi un trup lucrat, frumos și niște pachete de mușchi armonios așezate. Și majoritatea cam așa arată.
Eduardo însă este mai mic decât mine ca statură și în loc de pătrățele are cercuri, adică o burtică perfect rotundă. Mică. Și un zâmbet larg ștanțat pe față. Nu cred că poate fi serios nici când plânge. O fi având tristeți metafizice, o fi suferit și el din dragoste, sau de gripă, dar sunt convinsă că gura îi rămâne în aceeași poziție. De clown.
Are două castane de ochi veseli și vorbește engleza cu un accent delicios. E crăcănat și poartă de fiecare dată pantalonași din tricot moale inscripționați Zumba, care se mulează perfect pe piciorușele lui păroase.
Dacă doamna de Siena a dansului mi-a umplut sufletul și realmente m-a băgat în priză și m-a scurtcircuitat, cu Eduardo e diferit. Cu el totul e drăgălaș. O oră nu mă pot opri din zâmbit. De fapt din rânjit și după caz, râs. Omul e un spectacol. Nu e genial în dans. Departe de asta. Se joacă și râde jucându-se. Își mișcă iute pe ritmuri latino piciorușele și burtica și fundulețul. Și sare: jump-jump-jump. Mă joc, râd și transpir din greu. Nu ca el. Nimeni nu transpiră ca Eduardo, din care țâșnește efortul în stropi sărați, iar la sfârșitul orei totul e șifonat și stors în el, excepție zâmbetul care e la fel de mare, la fel de proaspăt și de cald. Energie pozitivă e Eduardo. După clasa cu el lumea ți se pare un loc mic și frumos, în culori pastel, unde lucrurile se întâmplă în doze mici, oamenii mănâncă tot din farfurie și se duc la culcare la timp.

Nu mergeți încă la Zumba? De ce?

Duminică-nflorată. Începută conștiincios cu trezit la o oră rezonabilă (ce dacă-i duminică?) cu obișnuitul „te iubesc” de dimineață, servit lângă cafeaua neagră și amară băută în mașină. Da, obișnuitul și vitalul „te iubesc”. Nu, nu se demonetizează și nici nu e prea mult în fiecare zi de un catralion de ori. Că noi așa suntem. Așa funcționăm.

Kilometri cu soare și firește cafea, că cine se trezește de dimineață departe ajunge. Cine nu, înhață cafeaua și o pupă din când în când în timpul mersului. Autostradă liberă, așa că cei șaizeci de kilometri îi scuip printre roți mult mai rapid decât în timpul săptămânii. Dar gândurile se rotesc moară și deapănă cu viteză de caier nebun.

Tu? Firește că ești cu mine. Ce să faci și tu? O pacoste ai pe lumea asta, cu imaginație zburdalnică și tastatura sub nas.
Și vorbele se îmbucă piese de puzzle perfecte și râdem. Râdem cu lacrimi uneori. Nimeni nu mă amuză ca tine. Nimeni nu mă ascultă ca tine.
Nimeni nu mă iubește ca tine. Nimeni nu te iubește ca mine.
Vorbim despre aniversări și ne încurcăm. Avem prea multe. Suntem cam zăpăciți noi. Ca să scăpăm cu fața curată, decidem că fiecare zi e a noastră și suntem de acord. Ca de obicei.

Duminică-nflorată. În grădină iarba e verde-verde, că a plouat toată vara. Roșiile sunt dulci-coapte și florile pândesc curioase, înghesuindu-se să înflorească care mai de care, prin toate colțurile, într-un fel de concurs colorat. Rozmarinul e o tufă cu personalitate, deși eu îl sărăcesc constant de frunzulițe, pentru a-i transfera parfumul în bucătărie, la unele fripturi. Busuiocul e o frumusețe. Nici pe el nu-l iert pentru că omleta de week-end, pentru că bruschette, pentru că spaghetti, iar leușteanul ciorbelor se înalță ca prostul. Dacă nu-s atentă ajunge până la geamul de la dormitor. Cine mă nemulțumește? Pătrunjelul. Da, tocmai el care e în general cumsecade și ajunge invariabil în supa de pui, ori de vită, sau în salata de cartofi cu smântână. Anul acesta stă palid lângă gard,  neimpresionat de tufele ierburilor aromatice bine-crescute, ori de ploile generoase. Stă ca o mimoză, cu nasu-n gardul vecinei, zici că vrea să evadeze.

Duminică-nflorată de august și noi.