04 Wednesday Oct 2017
Posted in Bucăți de gând, Imagini...
Așa începe. Cu o frunză scăpată timid, din neatenție. Ca din întâmplare… cu o roșie coaptă și un măr rujat carmin… Cu struguri și prune… Cu ratoni veniți la furat struguri. Pândind din tufele de trandafiri.
Ca o poveste, când în palmă-ți răsare un pui de toamnă, roșu ca un ou de Paște…
02 Monday Oct 2017
Posted in File de jurnal
Tags
bunica, caniche, câini, ciobănesc, copil, familie, golden retriever, jocuri, pisică, spectacol, ursuleț de pluș, vânătoare
De când mă știu mi-e frică de câini. Habar n-am de ce, că nu m-a mușcat niciunul. Copil fiind mi-am dorit mult câine. Aveam, dar numai la bunici. Îl aveam pe Rimbor, un ciobănesc uriaș și blând pe care-l chinuiam cu jocurile mele, îl trăgeam de păr și-i făceam codițe. „Nu-l mai motroși” îmi spunea bunica, dar se distra și ea uimită: „Uite la el cum stă!” Era aspru cu oricine voia să calce ograda, dar cu mine se transforma în ursuleț de pluș. Oricum pe vremea aceea nu știam că era inventată teama.
Mulți ani l-au avut bunicii pe Rimbor. L-am botezat așa când o mătușă mi-a spus în râs că-l cheamă Bimbor, nume de bou, cică. Eu m-aș fi supărat și am decis pe loc: „Nu! Nu e Bimbor, că e Rimbor!”, și așa i-a rămas numele.
Îmi amintesc petele roșcate pe blană și ochii blânzi.
L-am avut ani mulți. Eram mare, când a murit de bătrânețe, și tare mult l-am plâns. Ograda însă a rămas știrbă când s-a dus Rimbor. Apoi n-au mai avut câine mulți ani.
Pe Dara, un caniche argintiu, de talie mijlocie, am primit-o târziu de tot, după ce terminasem facultatea, de la un prieten bun.
Era un suflet mare, ascuns din întâmplare în trup de patruped. Un ghem micuț și creț, o jucărie. Era ocupată să fie frumoasă și să tacă. Nu a scos nici un sunet multe zile și am crezut că nu știe să latre. Dar, prima dată când s-a întâmplat, am râs cu toții. Avea o voce urâtă, răgușită parcă, total nepotrivită cu drăgălășenia ei. Am înțeles că-i complexată și de aceea tace. Apoi ne-am obișnuit. Și noi și ea cu lătrătura scârțâită. Era extrem de inteligentă și afectuoasă. Mama știa că venim acasă, pentru că Dara o anunța cu trei, patru kilometri înainte să ajungă mașina. Era și emotivă… Mai supăra pe câte-un musafir, că se scăpa de bucurie pe pantofii lui.
Când am venit în Canada a fost atât de mâhnită, încât ai mei au crezut că o pierd. Iar când ne-a revăzut, după doi ani, toți am plâns, și cei de-acasă și noi, văzând dragostea necondiționată cu care ne întâmpină. Nu s-a putut nimeni apropia de noi, până nu și-a terminat ea turul de fericire. Nu știa ce să mai facă, ce să ne mai arate. Era un spectacol.
Frica mea total nejustificată, mai ales aici unde nu există câini fără stăpân, a fost întreruptă de perioadele în care am avut câine. Au fost intervale în care mi-am depășit teama, pentru că într-un mod ciudat le pricepeam psihologia.
În Canada, greu de tot mi-am convins soțul meu să ne cumpărăm unul (că responsabilitate mare, că plecări dese și ce faci cu câinele?? etc.) De fapt nici n-am știut că l-am convins, îmi cam pierdusem speranța că vom avea vreodată. A apărut cu el în seara de Crăciun, într-un coș frumos cu o fundă mare și roșie, care-i stătea câș. O mogâldeață bej de catifea și doi ochi mari, speriați, un Golden Retriever frumușel și curios, care s-a făcut urgent stăpân în casa și curtea noastră și a făcut la trăsnăi cu nemiluita.
În afara faptului că suferea de Sindromul lui Făt-Frumos și creștea văzând cu ochii, era setat pe vânătoare. Medicul veterinar ne-a explicat că și câinii au diferite personalități, ca oamenii.
În general, rasa asta e foarte bună pentru familii, fiind ușor de dresat. Nu Ace. Ați văzut filmul Marley & Me? Acesta era Ace. Cel mai plimbat câine de pe stradă, cel mai școlit, dar cel mai needucat.
Ieșeam la plimbare cu el. Cu emoții de fiecare dată. Dacă avea chef să ne plimbăm, ne plimbam. Dacă avea chef să alerge, mă trăgea după el. Ferească Sfântu’ să fi trecut cineva pe lângă el să nu-l mângâie un pic, că se trântea cu burta de trotuar și nu puteam să-l mai urnesc, până nu-i trecea nefericirea.
Câini sau pisici… Cum să nu ai lângă tine să iubești, o creatură atât de minunată și de generoasă?
ACE 🙂
01 Sunday Oct 2017
Posted in File de jurnal
Nu-mi amintesc cum făcea mama dulceața pe vremea când eram acasă. Cumva răsărea întotdeauna în cămară, alături de tot felul de compoturi și murături. Zacuscă cu vinete și fasole. Bulion și ghiveci. Fasole verde și vinete la borcan și tot felul de alte conserve de fructe și legume. Și firește rafturile congelatorului. Cămara mamei era magică și, întotdeauna când ajungeam acasă, atât eu cât și Radu, fratele meu, făceam primul drum în cămară. Așa a fost, așa este și acum. Farmacie. Borcane înșiruite pe mărimi, culori și sortimente. Cu etichete cuminți, scrise de mâna mamei. Nu-mi amintesc s-o fi ajutat vreodată la dulceață, sau la murături. Întotdeauna păreau a crește borcanele pe rafturi ca niște soldați în linia întâi. Găseam de fiecare dată și bunătăți, frumos aranjate ca la magazin. Ne știa mama drumul căutărilor în cămară și pregătea din timp provizia de surprize cu miros de ciocolată, sau vanilie. Ne fascina pe amândoi cămara. Mereu era ceva nou acolo așteptându-ne, iar noi ne bucuram și-albastrul verde din ochii mamei se umplea de soare.
Nu-mi amintesc să mă fi pus prea des la treabă când eram copil. Mă alinta și-mi ocrotea dragostea de carte. Un singur lucru mă punea să fac. Și aveam normă precisă și clară. Să cos câteva rânduri de goblen. Apoi puteam să ies la joacă, ori să citesc. Antipatice-mi erau goblenurile acelea pe care le vedeam inutile, ca toate lucrușoarele și danteluțele, ori alte briz-brizuri decorative. Dar mama mă punea să cos câte puțin în fiecare zi. Apoi le spăla, le înrăma, și le făceam cadou bunicii, sau mătușii de opt martie, ori de Crăciun. Și se lăuda că-s făcute de mine, uitând să amintească lipsa totală de interes cu care le înțepam.
Deși am avut mereu înclinații artistice, nu mi-a plăcut prea mult lucru de mână, excepție croșetatul – că mă apucase într-o vreme să-mi fac pulovere. Bunica tare și-a dorit să mă învețe să fac dantelă, „cipcă” cum îi spunea ea. Oricâte argumente și promisiuni a pus în bătaie, n-a reușit să mă convingă să-l dau pe „Nu” jos din brațe. Și n-am învățat. Dar îmi pare rău că n-am făcut-o, de dragul ei. Mi-o amintesc șezând pe scăunelul în fața „cohiei” cu degetele umblându-i iute cu acul acela special cu cârlig. Ața albă se transforma miraculos în spume înflorate de fețe de masă, ori tot felul de nimicuri migălos construite. Și-a folosit degetele și acele până în ultimele ei zile și drag îmi e tot ce-a atins bunica.
Și toamnele se-adună…
30 Saturday Sep 2017
Posted in Geografie subiectivă..., Imagini...
Oroare… N-am mai văzut așa ceva. Fricoasă prin definiție, însă direct proporțional curioasă. Mi-e teamă de tot ce mișună la modul general. Nu voi simți niciodată moliciunea și parfumul ierbii, pentru că, paralizată la ideea că vreo mișcătoare cu multe picioare m-ar putea escalada, nu mă așez niciodată direct în iarbă.
Arătarea mă fascinează. Oare atacă? O fi veninoasă?
Fiecare milimetru de apropiere îl plătesc cu transpirații reci, dar nu rezist tentației. E atât de frumos! Mă apropii cu telefonul la modul nesimțit, în zona de confort a individului rotofei, cu o atât de fancy costumație. Dar poze, poze, poze. Și câte-un ochi aruncat cu frică: dacă mă mușcă?
Constatări: forme geometric armonioase, un desen abstract bine realizat, în culori elegant contrastante. Înzestrat anatomic cu tot ce trebuie, exemplar sănătos, talentat la țesut pânza, pe care o expune cu mândrie între niște frunze.
Concluzie: frumusețea nu e întotdeauna ușor de înțeles și acceptat.
30 Saturday Sep 2017
Posted in Bucăți de gând, Geografie subiectivă..., Imagini...
Un goblen. Nimic mai mult decât un goblen. Migălos lucrat în ore multe, nuanțând gânduri și planuri pentru cei doi. Și Dumnezeu ajută, când și ochiul și mâna ostenește, iar ruga se duce spre cer curat și drept, ca fumul, prin horn, când vânturi nu bat. Schimbări de dioptrii adesea, că-s multe ape în albastrul și verdele culorii. Iar ochiul e neputincios și obosește. Dar sufletul ți-e tare și trupul fragil n-are-ncotro, rezistă. Și nopțile se strâng în brațe de-oboseală, se-nșiră în goblen. Lumina becului se-ntrece până târziu cu luna, când soarele răsare din albastru iar. Ore târzii pentru doi, trei lei în plus. Ca fata și băiatul să aibă ce tu n-ai avut…
Un goblen. Nimic mai mult decât un goblen. Culorile izvorăsc din mijlocul ochiului meu albastru. Ochi căprui. Așa îl văd cei din afară. Dar nu văd bine, căci ochiul meu e albastru. Dovadă este cerul și oceanul și lacul și florile și apele care se străduiesc s-acopere neliniștea din pietre. Le văd albastre, nu căprui, deci ochiul meu i-albastru.
Jur pe albastru!
27 Wednesday Sep 2017
Posted in Fluturi și alte frunze..., Imagini..., Lume color
Unele povești încep cu sfârșitul și nu se mai termină, pentru că, ajungând la început sunt extrem de derutate. Să spunem totuși că a fost odată ca niciodată un copac și o bancă pe o margine de lac.
Banca, singuratică, cum sunt toate băncile și total nonconformistă, a decis să facă un pui de bancă. Carieristă de fel și iubitoare de libertate, n-a vrut să se lege la cap fără s-o doară, așa că a tratat cu un copac bine dotat din imediata apropiere pentru o inseminare artificială. Ambii îndeplinind condițiile prevăzute în atmosferă și inseminarea producându-se în condiții de toamnă, au obținut un rezultat remarcabil: o mulțime de pui robuști, maronii, care firește că au încurcat planurile și orarul proaspetei mame.
Copacul, ca toți copacii, și-a adunat crengile și s-a dus la ale lui. Semnase de altfel cu banca un contract clar, care-l degreva de orice responsabilitate. Avea alte aspirații, oricum, deși, între noi fie vorba, nu-i displăcea banca asta, cu care se obișnuise din copilărie. A văzut el în treacăt puii, mulți și maronii, cu aceeași complexitate a pielii ca mama lor. A simțit o boare de instinct patern, dar și-a scuturat mândru coroana. Nu-și putea permite să fie sentimental, să fie slab. Era până la urmă copac. Adică definiția evoluției, a zborului spre înalt.
Ca orice copac înalt și bine dotat, inteligent și autodidact, era vânat de tufe înflorite, de bănci zdravene, solide.
Chiar și o cioară începuse să scrijelească niște versuri pe o creangă, iar un scaiete îl sâcâia cu insistența. În fiecare zi la șapte fără cinci îl invita la o cafea. Adică ar fi avut, la o adică, de unde să-și aleagă o pereche.
S-a tot frunzit și răsfrunzit și într-o zi s-a hotărât și a ouat un… felinar. Că frunze, crengi și rămurele e simplu, poate orice lemn.
Dacă îl iei la întrebări, nu ar prea spune în ce fel. Tehnologia îl cam face să roșească. L-am prins cu șapte frunze rușinate ca niște maci.
Dar să ne bucurăm de creație, fără a căuta nod în papură creatorului. Ei, pescărușii cam bârfesc că ar mai bea copacul. Că uneori s-ar crede fluture și-ar cam zbura din floare-n floare.
Oricum, dovezi n-avem. Avem în schimb un felinar albastru, ce luminează noaptea gândurile tuturor. Și frunzele-s mai înțelepte, și banca e mai caldă și lucioasă, iar florile par luminițe colorate.
27 Wednesday Sep 2017
Posted in Bucăți de gând, Geografie subiectivă..., Imagini...
Când ai una bucată telefon poți face minuni în anumite condiții: dacă ai la îndemână un soare întreg, niște fluturi cu personalitate și o toamnă zăludă, ce se crede vară. Plus niște flori zăpăcitor de frumoase, fie vorba între noi, sarea și piperul ecuației, condiție existențială pentru fluturi, soare, vară, mine, tine etc.
Dacă aceste ingrediente joacă baba-oarba rezultă PERFECȚIUNE.
Nimerind acolo am țac-țac în neștire și jur dacă am putut să șterg vreuna.
Știu că exagerez, că întind la gradul absolutului absolut răbdarea privitorului, însă memoria mea afectivă e încărcată la maxim de ceea ce am captat cu ochii, cu inima, cu sufletul, cu plămânii și fiecare por din dotare. Recunosc că-s subiectivă până la rădăcina părului, dar mi se par fabuloase și nu pot renunța la nici una, așa că le iau ușurel pe categorii:
Azi mi-am adus fluturii. N-am pisică, n-am câine. N-am nume și nici față. Am însă voce și fluturi. Fluturi în cap, în stomac, în telefon și în laptop. Alerg după fluturi ziua, visez fluturi noaptea, așa că atunci când ei, prea ocupați să-și trăiască clipa mă ignoră, profit. Profit cu majuscule. Mă bag în seamă, deși încerc să stau neobservată.
Mă prefac în plantă, ori într-un pom mai mic (că nah, 1,63 cm), ca să nu-mi simtă intruziunea. Aș bea cerneală simpatică de dragul lor, să vadă prin mine. Deși eu cred că atunci când îi privesc, de dragul lor ochii mi se transformă-n fluturi căprui, iar ei mă văd de-a lor și-și văd liniștiți de treabă.
Mărturisesc că-i iubesc. În fiecare luni spun lumii că s-au inventat fluturii. Dar lumea nu prea-și deschide urechea la ce am eu de spus. E la computer, pe blog ori pe fb. Lumea calculează cu atenție ce nuanță de verde are iarba din grădina vecinului. Lumea se ocupă cu ierarhii, clasamente și competiții, pentru că deocamdată nu știe că s-au inventat fluturii și loc sub soare e pentru fiecare.
Așa că mai bine îmi văd de ale mele, de lista mea extrem de lungă cu defecte și lipsuri.
Am o problemă majoră: nu știu să vorbesc cu oamenii normali, așa că nu vă supărați pe mine! Comunic fluent doar cu vorbitorii care au fluturi prin minte, așa ca mine. Dacă nu fâlfâie din când în când câte-o aripă, cuvintele-s ermetic închise, ca niște nuci verzi, necoapte.
Mi-e greu să socializez fără un mărunțiș de zbor. Nu mult. Cât să-mi crească ceva aripi acolo, sau măcar niște crengi pe care să le ridic rugă spre cer.
***
Diferența dintre flori și fluturi e minusculă.
Fluturii sunt un fel de flori fără rădăcină, iar florile un fel de fluturi care nu zboară.
Și-atunci? Cum să ne descurcăm noi, bieți umanoizi cu dor de zbor? Cum să decidem când e floare, când e fluture? Când suntem flori? Când suntem fluturi?
26 Tuesday Sep 2017
Posted in File de jurnal
34 de grade la umbră, toamnă cică în calendar. Răcită cobză. Frisoane ca-n miez de iarnă. Primăvara o fi sub pat ca să fie în formație completă. Cred că am febră. Termometrul e la mii de kilometri, în sertarul cu medicamente, iar eu am eșuat lamentabil într-un fotoliu moale din living. Halucinații sau realitate, deci clar febră:
– Azi nu mă iubi! Te rog, ia o pauză. Sunt microboasă, extrem de mucoasă, surdă, fără gust și miros, cu ochi mici, cu părul lipit de cap. Strănut ca o mașină de strănutat. Nu te uita la mine. O să cazi în nas. Eu nu mai am. În loc de nas am o chestie roșie, dureroasă, inutilizabilă.
– Te iubesc. Ești femeia mea și locul meu e lângă tine, iar locul tău e lângă mine pentru că acel Cineva nu și-a dat atâta osteneală pentru doi oameni oarecare, ci pentru NOI. Și eu Îi mulțumesc in fiecare zi Lui.
Așa că pune mâna și bea ceaiul. Acum.
Ceaiul e peste ocean, la câțiva kilometri, mai departe decât aragazul. Hapciu!!!
A răsărit antipatic lângă mine cu gingerul rânjind obraznic. Ceaiul. Îl urăsc. Mă gândesc să negociez o cafea, dar îți citesc nu-ul înainte să deschid gura. Nu am voce. Nici voce!!! Ce mă fac? Nu pot să vorbesc. Cum să tac?
Dar și tu… Știi tot ce gândesc. Cred că mi-ai plantat un chip între vise.
Nu pot vorbi, NU POT CITI, nu pot respira, nu pot gusta, nu pot nimic.
Cine răcește toamna? Oamenii normali o fac iarna. Cei mai săriți vara, de la aer condiționat. Nu am auzit pe nimeni să răcească toamna. Toamna e de pus murături și zacuscă, de mers la sală, de cules roșii. De căutat rețetă pe net pentru gogonele, că anul trecut nu mi-a plăcut ce-a ieșit. A fost ea comestibilă, dar nu delicioasă, cum o face mama.
Adică e toamnă, lumea culege frunze, castane, ghindă, nu se ocupă de guturaie, ori bronșite. De mers la medic nu merg. Unu, că mi-e jenă de situație, adică toamnă, hapciu, nas roșu, la-la-la. Și doi, sunt mult prea epuizată să mă ridic de aici. Așa că sare fierbinte pe piept, ceai și medicamente ce avem prin casă… Hapciu!
21 Thursday Sep 2017
Posted in Amalgam, Bucăți de gând
≈ Enter your password to view comments.
19 Tuesday Sep 2017
Posted in Din bucătăria mea, File de jurnal, Geografie subiectivă...
Cea mai bună cafea am băut-o într-un hotel mic, în Foz do Iguaçu, un orășel în Brazilia.
Tot acolo am întâlnit cei mai mulți fluturi nonconformiști. Ați văzut vreodată contrastul făcut de aripile colorate ale unui fluture și cenușiul tâmp al asfaltului? E o poezie citadină rară.
Fluturii ăștia, cam nebuni ei, cu aripi largi, generos și strident colorate, n-aveau nici cel mai mic stres că ar putea ajunge sub tălpile trecătorilor. Aproape că am lipit telefonul de ei, în dorința de-a face fotografii cât mai fidele, însă nu s-au simțit în vreun pericol. N-au zburat. Eu am fost cea care s-a retras, lăsându-i în aceeași poziție, cu nasu-n caldarâm, ca și cum ar căuta comori.
În Foz do Iguaçu, în holul hotelului era o mașină de cafea, cu niște cești minuscule din plastic. Și acolo, pe gratis, pentru oaspeții ocazionali, ca noi, era licoarea aceea cu gust absolut divin, gust pe care nu l-am mai găsit niciunde. Nici în Brazilia și nici în altă parte.
Ca o paranteză, relația mea cu cafeaua e simplă: eu o ador și ea se lasă adorată. Cum sunt foarte pretențioasă și o beau neagră punct, ea trebuie să îndeplinească două condiții mari și late: să fie de foarte bună calitate și exact pe gustul meu. Adică nu prea prăjită, dar nici verde, nu prea tare, dar nici slabă și musai proaspătă.
O pregătesc după același ritual, care de fapt e rutina dimineților: o macin, o pun la filtru, sau la presă (am perioade), apoi mă bucur. Zilnic, când bolborosește și parfumează bucătăria, îmi dă starea aceea de bine și de acasă și de fericire. În final o torn într-una din cănile mele preferate pentru cafea, altă condiție esențială, care e punctul de pe j în abra-cadabra momentului. Și o plimb cu mine până în jurul prânzului, pe principiu pupici mici. Nu mă deranjează că se răcește. Pot să-mi uit capul acasă, dar niciodată cafeaua.
De la cafeaua neagră fără și fără nu fac rabat decât în condiții extreme. Asta însemnând Espresso. Care nu-mi place. Dar în situații de forță majoră și nesomn serios, asta e, îl dau pe gât ca pe țuică. La fel se întâmplă cu ness-ul, dar nici n-ar trebui să fie pe listă, însă am pățit în drum spre Chichen Itza.
Derivate îmbunătățite, neamuri cu cafeaua, nu beau în general, însă
la El Cid am băut zilnic cel puțin un Cappuccino, făcut la bar de maeștri cu har și dar, cu magical touch și cu talent, cu frișcă adevărată din lapte adevărat și, mă rog, totul era adevărat. A fost atât de bun că am uitat și de sfânta calorie și de tot. Nu era băutură, ci nectar de zei.
Lângă cafea îmi place de obicei un… ceva. Dacă aș fuma ar fi probabil țigara, cum nu fumez am alte plăceri vinovate. Biscotti cu ciocolată e slăbiciunea mea numărul unu. Dar la Londra am avut cea mai delicioasă, inimaginabil de bună prăjitură cu mere. Era o capodoperă de artă culinară. Crusta și umplutura erau pur și simplu perfecte. Cât pe ce să pierdem avionul din cauza faptului că am vrut să mai mănânc încă o dată, încă o porție, încă puțin din minunea aceea pământească, făcută din mere, făină și puțină scorțișoară…
Nu sunt mâncăcioasă, dar sunt extrem de pofticioasă și, dacă-mi rup pingele vizitând, mă bucur și de tradiția culinară a fiecărui loc în care ajung. Cu o singură condiție: mâncarea să nu miște în farfurie… câhh!
În afară de tot felul de specialități exotice, care mi-au plăcut mai mult sau mai puțin (că oi fi eu pofticioasă, dar sunt și mofturoasă), am descoperit anumite feluri de mâncare mai bine gătite decât în țara de tradiție. De exemplu, pizza cea mai bună am mâncat-o în Las Vegas. Deși am încercat-o de câteva ori în orașe din Italia, pizza macaronarilor e cam la coada clasamentului meu.
Cel mai bun pește l-am mâncat la Pier 23 în San Francisco, de la un vânzător ambulant de pe stradă, cam la egalitate cu cel de la Eatly, un restaurant de lux de pe acoperișul unei clădiri din New York. Cea mai bună mâncare de vită a fost în Cuba, Rabo Encendido (Oxtail Stew). Cel mai bun meniu, adică luat în întregime, l-am găsit într-un restaurant japonez din Los Angeles. Mai bună înghețată ca în Santa Monica nu există, zic eu.
Dar nici mămăligă cu brânză ca la Sibiu, tocană de pui, ca cea pe care o făcea bunica, ori sarmale ca ale mamei nu sunt pe lume mai bune.
Sweet & Salty 