Plouă curat. Iubesc diminețile cu ploi de vară. Orașu-i parfumat.
Miroase ca acasă. Miroase-a Cluj. Absurd să spun, pentru că aici sunt acasă. Dar un om poate avea mai multe acasă.
Știu, substantivul e defectiv de plural. Și eu ce să-i fac? Dacă gramaticii nu-i e pe plac…

Acasă e acolo unde sunt cei dragi, unde știi locul fiecărui obiect, unde ai plâns și-ai râs, ai construit amintiri și ai visat. De unde poate ai plecat… Acolo unde știi cum apune soarele și cum miroase iarba.

Eu am două. Nu le pot ierarhiza, nu le pot trata gramatical cu vreun grad de comparație, pentru că puiul de dor mi-e în buzunar. Întotdeauna când sunt acasă mi-e dor de acasă. Simplu. Sau nu.
Existența lor mă echilibrează. Mi-e bine așa, suspendată între cele două realități geografice, despărțite de mii de kilometri.

Recapitulez: sunt acasă și miroase a acasă, iar mie mi-e dor.
Cum să nu-mi fie? Dar ți l-aș da ție. Că poți să-l porți ușor. Pe degetul cel mic de la picior. Buburuză!

Cireșul e frumusețea absolută a grădinii. I-am făcut prea multe fotografii. Până și cireșele s-au plictisit de atâtea declarații de iubire. Dar nu mă pot abține. Așa că poze și alinturi în neștire…
El e vedeta verii. Anul trecut a fost mare competiție între el și măr. S-a plasat spășit pe locul doi. Onorabil. Pe podium. Făcuse o singură cireașă. Însă mărul, în mare vervă la ora aceea, și-a rupt două crengi de prea mult rod și zel. S-a străduit peste puteri. Și-a obosit. Așa că anul acesta a lipsit.
Declarativ a afirmat că i se rupe. De competiții și concursuri el clar s-a săturat. Și n-a mai înflorit. Deloc.
Gutuiul și prunul nu prea au caracter. Au înfrunzit de înfrunzit și s-au lățit. Degeaba. Fără roadă. Cu tupeu. Sunt mari și atât. Se uită cu un ochi la soare, mai bârfesc ce se petrece prin grădini și așteaptă mură-n gură. Să facă alții fructe pentru ei. Hmmm. Derbedei.

Revenind la cireș. S-a purtat impecabil. Nu că-i al meu… Dar așa flori și așa cireșe nu am mai văzut. De necrezut!
Întâmplarea face că iarba în grădina mea e mai verde decât în vecini. 🙂 (Nici acolo nu-s chiar mărăcini 😀 )
N-am atins cireșele, decât cu privirea. Mi-e teamă să mângâi rotunjimile cărnoase și fragile. Le admir și le alint. Un prieten a spus: „Sunt atât de frumoase, de parcă-s făcute de mâna omului.”
Cum să mănânci miracol și frumusețe? Sau și mai rău, să le întinzi pe pâine după ce le-ai fiert cu zahăr. Cum să transformi poezia-n gem?

Ce-mi place mie să fac sport… Nu-mi place.
Îmi place însă momentul în care am terminat. Vai, ce-mi place!!! Am sentimentul că am făcut ceva pentru mine. Cu cât mi-e mai ud tricoul, cu atât victoria e mai mare. Alung toxine, grăsime, spume, draci, laci… toate ies, iar eu sunt ușoară și fericită că am scăpat. Ca și câinele din banc:

Un tip are un câine. Pleacă și-l lasă în grija unui prieten. Îl roagă să-i facă câte-o bucurie din când în când. La întoarcere își surprinde prietenul rotind de coadă câinele, în aer.
– Ce faci, mă?
– Păi n-ai zis să-i fac din când în când câte-o bucurie?
– Și asta e bucurie???
– Să vezi ce fericit e atunci când scapă.

Așa și eu. Am transpirat, am bifat și mă simt perrrrfect.
Nici n-aș avea răbdare la mișcările repetitive (indiferent de aparat) fără muzică în căști, ori vreun audiobook.
De ce scriu atunci? Nu! Nu fac nici un fel de reclamă.
Dar mi-au picat mie bine mesajele de pe pereți. Nu e nimic nou sub soare. Le-ați mai auzit și văzut. Le știți.

Căldură mare, moncher! ca să-l parafrazez pe Caragiale.
Seară toronteză, 31 de grade cu umiditate. Intenția de jogging s-a transformat în fast walking. E tot ce pot da în sauna de afară. Aer irespirabil pe strada mea, însă câteva doamne în vârstă, așezate confortabil, scanează conștiincios peisajul, ca în fiecare seară, înfruntând eroic fierbințeala umedă (jur că uneori mă cred la țară, în România). Trăncănesc în portugheză, sau italiană. Nu le aud. Am căștile în urechi. Le zâmbesc în trecere, chinuindu-mă să nu răspund prietenei mele la telefon exact în acel moment, pentru că m-ar crede o țăcănită ce vorbește și râde singură.

Câțiva udă gazonul. Mă uit cu un pic de mândrie vinovată, pentru cunoștințele mele acumulate în cei doi ani de grădinărit. Fernanda mea m-a învățat că plantele se udă dimineața, altfel se opăresc. Sau așa ceva.

Un indian iese să scoată gunoiul. Mă pufnește râsul, văzând cum, cu o mână ține punga de gunoi, iar cu cealaltă brăcinarii pantalonilor de pijama, care alunecă în mod periculos de pe burdihanul perfect rotund. Ghinionul face ca, necalculând probabil bine timpul, se apleacă spre pubelă exact când ajung în dreptul lui, expunând o porțiune generoasă de fund măsliniu. Câhhh! Îmi întorc privirea și grăbesc pasul.

Simt cum umiditatea îmi deschide fiecare por și încep să transpir, dar mă încăpățânez să rezist la cele trei ture zilnice. Vorbesc cu prietena mea care e la o sută de kilometri distanță. Încercăm să stabilim o dată să ne întâlnim. Are nevoie de un calendar. O aud izbucnind nervoasă: ”Unde, pana măsii mi-e telefonul????” Știu exact unde e telefonul ei, dar din cauza râsului nu pot să-i spun. Se prinde și ea. O aud hohotind.

Deliciul zilei, care, recunosc, m-a scos în afara timpului e altceva. Recitesc Martin Eden și sunt lavă, îndrăgostită iremediabil de autorul californian. Un prieten drag mi-a amintit această carte de suflet. Ciudat cum anumiți autori te marchează și recheamă, ca niște prieteni credincioși, cum redescoperi și receptezi textul diferit de fiecare dată, observând noi conotații, noi unghiuri. Jack London radiografiază fidel o societate coruptă și ipocrită, pregătită să-i accepte doar pe cei care respectă muți și surzi spiritul de turmă. Dar, în afară de direcția socială și cea filosofico-ideologică, cartea este și autobiografică, destinul protagonistului confundându-se pe alocuri cu cel al autorului. Martin Eden are caracter de bildungsroman, Jack London surprinzând aici traseul extrem de complicat al formării protagonistului, de la marinarul brut la scriitorul de succes. Frumoasa Ruth deschide porțile altei lumi pe care eroul, însetat de cunoaștere și de dragoste, o îmbrățișează cu aceeași ardoare cu care un orb ar absoarbe pentru prima dată culorile.

„He loved beauty, and there he found beauty. Poetry, like music, stirred him profoundly, and, though he did not know it, he was preparing his mind for the heavier work that was to come. The pages of his mind were blank, and, without effort, much he read and liked, stanza by stanza, was impressed upon those pages, so that he was soon able to extract great joy from chanting aloud or under his breath the music and the beauty of the printed words he had read.”

„Iubea frumuseţea şi acolo o găsea. Ca şi muzica, poezia îi răscolea sufletul şi, cu toate că nu-i pătrunsese încă tainele, îşi pregătea mintea pentru încercările mai grele care aveau să urmeze. Paginile minţii lui erau
imaculate şi, fără nici un efort, multe dintre versurile pe care le citea şi-i plăceau se imprimau strofă cu strofă pe acele pagini albe, în aşa fel, încât, nu după multă vreme, fu în stare să trăiască bucurii dintre cele mai alese, reproducând cu voce tare ori in şoaptă armonia şi frumuseţea cuvintelor scrise în cărţi.”