De ce?

22 Friday Jan 2016

Posted by in File de jurnal

≈ 39 Comments

49819-Its-Friday[1]

O să vă întrebați ce m-a apucat… de ce am scris postarea anterioară? Ce noimă are? Poate voiam să mă asigur și să bifez în calendar că la toată lumea e vineri. Să fiu eu sigură că pe planetă a poposit vinerea, așa mare și lată și înainte de week-end.
***
N-o să spun nici de câte ori am căzut, nici cât de des râd sau plâng. Pentru că îmi place joaca. Cât se poate juca un om? Habar nu am.
Cât poate zâmbi un om? Nici asta nu știu.
***
Să vă spun că o perdea îmi scoate peri albi? Că am cumpărat-o din Ro și orice-i fac: o spăl o usuc, îi fac incantații, îi recit, sau cânt e tot șifonată?
Să vă spun că mi-am tăiat palma stângă și abia pot să scriu. Și cu cât nu pot cu atât îmi vine mai tare?
Am luat un cuțit și l-am trecut prin palmă. El de obicei stă în teaca lui (sau cum s-o fi numind). E mov. Eu doar l-am trecut prin palmă să-i scot teaca. Dar el nu era în teacă. E foarte ascuțit. Scriu cu ambele mâini. Cu toate degetele.
Dar sunt obișnuită cu accidente. V-am spus oare că m-am ars pe buric cu fierul de păr? (Jur că nu am păr pe buric). Că m-am ars cu fierul de călcat la două palme sub genunchi? (Nu. Nu calc cu picioarele) etc. etc.
***
Să vă spun că am pus în pauză tableta mea minunată și am un nou laptop, Cosmin mi-a spus că e rachetă. Așa o fi. Eu nu mă știu.
***
E încă vineri. La mine mai vineri decât la mulți dintre voi. 🙂
La voi? 😀 Și by the way, asta e o rubrică relativ nouă. 🙂

Jurnal: Azi e vineri toată ziua

22 Friday Jan 2016

Posted by in File de jurnal

≈ 13 Comments

thPDWARCU4

Afară e frig. La jogging am crezut că-mi pică urechile. M-am întors să-mi iau căciulă. Nu e chiar așa de frig, doar minus trei grade, dar m-a invadat prin toți porii. Mi s-a prelins până-n suflet răceala asta curată de ianuarie.
Praful de stele încă e cuminte așezat pe stradă, rotindu-se conștiincios. Dacă asculți cu atenție, auzi muzică astrală. Mi-a făcut de câteva ori cu ochiul, complice. I-am răspuns, doar așa, să știe că secretul lui e în siguranță. De dragul lui accept compromisul iernii. Că altfel…
***
O invidiez un pic pe Maya, cu clima atât de prietenoasă (când nu e prea cald, sau furtună de nisip) care-i permite să alerge în fiecare zi, să vadă oceanul în fiecare zi. Doamne! În fiecare zi! Ce-mi place apa!
(Oi fi taur de apă, sau am preluat de la fratello-pește?)
***
Am intrat pe la Starbucks să-mi iau o cafea. Îl prefer în detrimentul lui Tim Hortons, number one în Canada. Îmi place Starbucks, mai ales când e poziționat în Chapters. Aș putea uita de mine toată ziua, fără nici o apăsare. Timpul își pierde dimensiunea acolo. Cărți și cafea… printre iubirile vieții mele.
***
Se apropie Valentine’Day. Toate vitrinele au explodat în roșu, inimioare, amorezi, puf și ciocolată. Te invadează atâta roșu, te agresează. Mă.
Dar îmi plac pretextele acestea de apropiere între oamenii. Sigur, comercialul le binecuvântează, poate și creează în mare parte. Dar ai un minim gând cald. Ziua are mai multă personalitate.
***
Dacă aș putea schimba uneori ceva la mine, aș fi mai puțin politicoasă. Politețea asta prost interpretată uneori…

Jurnal de joi cu iarnă îmbrățișată

21 Thursday Jan 2016

Posted by in File de jurnal

≈ 54 Comments

th2PTH0KAV

Zahăr pudră pe acoperiș, pe mașină, pe copăcelul strâmb din fața casei. Am zis că-l îndrept, dar e mai încăpățânat decât mine și crește așa, șui, ca și când ar vrea s-o ia la fugă. Lumină crudă trezită la viață dis de dimineață. Pornesc motorul, să se încălzească puțin mașina. Farurile, becul de deasupra garajului, felinarele de pe stradă împung catifeaua nopții, jucându-se metalic sticlos  cu albul zăpezii. Nu pot să cred ce văd…

Fulgii de nea sunt amestecați cu praf de stele. Măi să fie! S-o fi spart iar vreo stea? M-am apropiat și mi-am pus ochelarii… Nu. Nu a răsărit soarele încă. E dimineață crudă și brrrrr… Nu știu câte grade-s, dar mi-a înghețat nasul. În mod normal aș fugi în mașină, înainte să mă înhațe iarna într-un hug bear. Dar ceva se petrece în dimineața asta. Ignor acele de ianuarie din obraji, buze, urechi… Mă uit în jur ușor intimidată.
Numai de bine despre iarnă…. Sper că nu m-o fi auzit când îi doream să se mute în Florida. Măcar un an să ne șteargă din calendar.
Vezi? Nu m-am gândit la praful de stele. Așa sunt eu pe repede-nainte. Dar fără pulbere de stele nu funcționez.

Am întins palma și mi-am umplut-o cu pulbere astrală. Culorile metalizate se întretaie, modificându-și structura în fracțiuni de secundă. De fapt nu sunt nuanțe ci străluciri, bucăți infime de lumină. Ochiul le percepe și el cum poate, după unitățile de măsură știute. E praf de stele. Clar.

O femeie minunată, cu condei de condei (cât de frumos le arăduie!) mi-a spus că i se oprește ceasul când mă citește. Mi-a făcut ziua. Ea și praful de stele. Și ziua de joi. Nu vreau să pierd cuvintele ei, de aceea le colectez aici, acum, împreună pulberea-sclipici, cu ziua de joi și îmbrățișările colectate.

Cică e hug day. O fi!

O îmbrățișare caldă pentru voi. Joi de ianuarie.

Vorbesc română, engleză, italiană și catchy

19 Tuesday Jan 2016

Posted by in Bucăți de gând

≈ Comments Off on Vorbesc română, engleză, italiană și catchy

Winter-Love-Wallpapers-HD-Wallpaper[1]

M-a apucat…
Să vă spun că vă iubesc. Pe toți cei care mă citiți. Și aici și oriunde… E un miracol faptul că vă îndreptați privirea spre cuvintele uneori chinuite, alteori alintate, poate uneori ironico-sărate, ori lacrimo-sărate, ori zâmbeto-dulci… ori plictisitor-turtite, ori prea îndrăznețe, ori, cum or fi ele la ora la care le trezesc și mă trezesc.
***
E un miracol că tu, acum citești ceea ce scriu eu.
Te iubesc și când mă lauzi și când mă critici.
Și când mă pui în genunchi pe coji de nucă.
Și când mă salvezi de cojile de nucă pe care am fost pe nedrept așezată de altul, când vii cu păreri argumentate, bazate pe scrisul meu, ca să mă aperi de cel/cea/cei/cele care m-au pus pe coji de nuci din grabă, de cele mai multe ori.
Nu. Nu-mi place să stau pe coji de nuci. Dar e parte din proces.
Mi-a spus la un moment dat cineva pe care-l prețuiesc la superlativ (nici nu cred că știe 😀 ) Tu scrii prea fain ca să abordezi subiecte așa de cuminți! Trebuie să fierbi, să fii înjurată, să inciți.
Și-atunci am învățat o nouă limbă: limba catchy.
Da. Vorbesc română, engleză, italiană și catchy.
(Mi-e rușine, dar fluența în franceza am cam pierdut-o pe drum. Tre’ să pun mâna…)

Ai o zi proastă? Râde-i în nas!

19 Tuesday Jan 2016

Posted by in Sava-rine

≈ 24 Comments

Tags

,

SK608_7888BGE-alt1[1]

Discutabil. Să zicem că sună ceasul ca de obicei… Plouă. Ai face orice pentru încă cinci minute de somn… Închizi ochii doar o secundă… te trezești ca arsă cincisprezece minute mai târziu. Ufff, ce târziu e… Te îmbraci repede, ieși din casă, chemi liftul, Îți controlezi telefonul. Oh!… Ai uitat complet! Trebuie să ridici comanda de tort pentru Nancy, colega ta (te-ai oferit ca o fraieră). Au trecut deja cinci minute și nici unul dintre cele trei lifturi… Apeși enervată butonul, deși știi că nu ajută. În sfârșit… Înăuntru Mike și labradorul lui. Nu-ți place nici câinele, nici stăpânul. Iubești câinii, excepție labradorul lui Mike. Se spune că după o vreme câinii seamănă cu stăpânii. Așa este. Mike îți zâmbește libidinos, arătându-și dantura neîngrijită… îți spune ceva ce ar semăna cu „Bună dimineața!” (ce-o fi bun la dimineața aceasta???) iar ochii i se plimbă alene pe bluza și fusta ta… Ufff. Chiar nu-și dă seama că-l vezi? Gross! Te întorci cu spatele, dar știi că el se bucură în continuare de priveliște.
Nu intri pe autostradă, trebuie să treci pe la plazza unde e comandat tortul. Ajungi. Cobori din mașină. Vântul îți întoarce pe dos umbrela. Te udă o rafală de ploaie. Brrrrrr! Ți-e frig. Trece o mașină prea aproape și te stropește din belșug. Te uiți pe stradă. E singura baltă aflată în raza ta vizuală, cea de lângă tine.
Ai nevoie de un cart de cumpărături, pentru tort. Aici este unul dintre puținele locuri unde trebuie să introduci fisă pentru cart. Te uiți în portmoneu. Nu ai nici o monedă de 25 de cenți. Vezi un coș rătăcit. Ești salvată! Când să-l iei, observi o mână ridată, care se strecoară și-l trage fix din fața ta. Ți-l freacă de picioare și-ți rupe ciorapii. Te întorci furioasă, dar vezi o bunicuță senină cu o privire ghidușă de „1-0 pentru mine!”
Ce să mai zici?
Intri în primul magazin cu haine și-ți scoți ciorapii într-o cabină de probă. Te uiți în oglindă și-ți vine să plângi. Realizezi că ai pe tine fusta aceea la care trebuie neapărat să porți ciorapi, altfel se mulează prea tare.

În fine, ai luat tortul, acum trebuie să-l pui în mașină. Te plouă cu umbrelă cu tot. Câțiva stropi au ajuns și pe cutia de carton. Nu-ți ajung două mâini, oricât ar fi de dibace… umbrela, cutia mare de carton și cheile de la mașină. Un bărbat sare politicos în ajutor. Glumește cu tine despre vreme. Îți deschide ușa, așază cu dexteritate tortul în mașină. Are ochi calzi și un zâmbet larg care-i descoperă dinții foarte albi. Îți ține umbrela. Intri în mașină. El stă în ploaie. Stropii i se rătăcesc prin părul des. Închide umbrela și ți-o întinde „By the way, I’m Justin, if you…. ”
Zâmbești și tu. Nu-i spui nimic. Închizi ușa și pornești lăsând propoziția lui în aer și pe „by the way Justin” în ploaie. Te pufnește râsul. Și râzi în nas dimineții nesuferite.
Nu există zi proastă. Toate zilele care conțin și-o dimineață sunt bune. Ratezi exit-ul, dar râzi și-ți spui că intră la categoria „să ne cunoaștem orașul”. Ajungi la serviciu. Dai nas în nas cu șeful. Se uită la tine peste ochelari. Îi zâmbești larg, combinație de cute și I don’t care. Derutat, îți răspunde-n oglindă, zâmbește și găsește el singur scuze pentru tine: „Traficul. Nu-i așa?” Dai din cap afirmativ și fugi. Ești așteptată.

Zi frumoasă! E ziua lui Nancy, draga și buna ta prietenă. Nancy sensibilă și devotată, prezentă în viața ta pe furtună sau soare… Nancy, cu care râzi până la lacrimi…
Nancy frumoasă și deșteaptă, nu neapărat cel mai devreme acasă, că așa-i în tenis. 🙂 Nancy, directă și sinceră. Nancy cu alură de sportivă, ochi albaștri, mirați și zâmbet relaxat… Nancy atât de iubită….
Nancy, convinsă în acest moment că toată lumea a uitat de ziua ei.
La mulți și frumoși ani, Nancy! La cât mai mult fun! xoxo

Pui…

17 Sunday Jan 2016

Posted by in Bucăți de gând

≈ 52 Comments

Tags

2016-01-17 13.28.02

Iarna asta de ianuarie trântește câte-un bulgăre uriaș de zăpadă în stomac și dă senzația de cumplită și urâtă singurătate. Știu că de vină e doar zăpada. Rece și tăcută. Un fel de moarte cu chip diafan. Un fel de… departe. Un dor cu față urâtă.
(Hâd e dorul)

Oare-așa simte puiul ăsta mic, rănit și singur pe plajă… ? Pui cu aripi betege…

Singur… și totuși ne-singur… sute de  picioare  trec pe lângă el. Pui… pui speriat de viață… frică să nu fie zdrobit… pui singur…  pierdut într-o lume  de umanoizi…

Nu plânge Ana! – divorțul la români

15 Friday Jan 2016

Posted by in Bucăți de gând

≈ 73 Comments

„Hai să facem cunoștință,
Tu miroși a flori de mare,
iar eu miros a tocăniță”

Utopic!!! Femeia, ajunsă la vârsta maturității, cu delicatețe aproape maternă, dă sfaturi Anei, tânăra amantă a soțului din dotare. Numitul „badea”, obiectul suferinței celor două, ajunge invariabil acasă la mâncare, „la copii și la nevastă”, după ce s-a înfruptat cu poftă  din nurii tinerei amintite mai sus.
Cele două, romantic incurabile, suferă din cauza aceluiași bărbat, insensibil la delicatețea și gingășia eternului feminin.
Nevasta, o adevărată lady pe model mioritic, acceptă fatalitatea sorții („și de-o fi să mor…” ca în celebra baladă), aducând ofrande culinare: sarmale și ciorbe de perișoare la statuia masculului din ogradă, atingând subtil incompetența amantei: „că tu nu-i dai de mâncare…”

Realist. Femeia, românca autentic tradițională, ajunsă la o vârstă și un număr de kilograme, descoperă că soțul o înșală cu „o Ană” tânără și frumoasă, acționează:
Step 1: își suflecă mânecile, răsfoiește dicționarul pentru cele mai acide și spurcate cuvinte inventate de omenire, de la origini și până la ea.
Step 2: mânuiește făcălețul mai ceva ca un karate sensei în confruntarea cu încă-soțul prins în flagrant.
Step 3: face permanent pe gratis tinerei „Ana”, sau o scalpează pe model indian și o spurcă de nici o apă nu o mai spală.
Step 4: virusează mințile copiilor cu „cât de ticălos e porcul de taică-tău”.
Step 5: face tot ce poate ca „animalul să plătească.”
Step 6: îl urăște cu pasiune și înverșunare și blesteme toată viața, urmând legea nescrisă pur și autentic românească: decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta.

Cântecul e frumos tare, mi-a plăcut linia melodică, versurile și vocea Addei. Dar n-am rezistat la un mic și nevinovat comentariu pe text. 🙂

Există? Îndoi-m-aș și n-am cui…

14 Thursday Jan 2016

Posted by in Bucăți de gând

≈ 43 Comments

Tags

, , , , ,

11204961_466649106866303_4597680228685526441_n[1]

Am văzut pe fb această fotografie, iar dedesubt, un cârnat lung de comentarii leșinate cu „au” și „vai” în coadă.
N-am rezistat tentației de a o aduce aici să vă întreb și pe voi ce credeți.
Voi fi fiind eu singura picată din Marte care cred că… sufletu’??
Dacă nu-i chimie, fizica moare înainte să se ajungă la revelația serafică. Zic.
Păi, dacă purtătoarea de suflet ales are 200 de kilograme, mustață și numărul 42 la picior? Parcă… nu prea. Sigur, ea are suflet frumos și probabil nici o vină că… Doar nu-i sora Cenușăresei să-și taie lăbuța…
Dar chiar poate un bărbat să viseze cu ochii deschiși la sufletul adoratei, făcând abstracție de fizicul pe care aceasta îl poartă cu mai multă, sau mai puțină grație? Îi piere pofta de mâncare din cauza fluturilor albaștri din stomac ce fâlfâie (fâl-fâl-fâl) înnebuniți de poezie?  Arde de nerăbdare s-o atingă, s-o adore, s-o iubească?
Nu fuge el după prima impresie, înainte de a apuca ea-ua să-și dezvăluie profunzimea sufletească?
***
Nu dați cu pietre!!! Sufletul e ceea ce contează la sfârșitul zilei, când e ora de matematică și se fac socotelile. Nu stai cu o poză frumoasă și forme apetisante. Că, dacă-i hâd sufletul, nici nu-i mai vezi ochii fascinanți și picioarele până-n gât.
Doar că examenul inițial se dă la… chimie. Sfânta primă impresie. Părerea mea.

E geanta mea! N-o poți avea!

13 Wednesday Jan 2016

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 24 Comments

cartoon-thief-credit-card-31717335[1] (3)

Orice femeie are cel puțin o geantă, dar prea puține femei au doar una. Fiecare cară pune în ea strictul necesar, ce diferă de la femeie la femeie, în funcție de persoană și de culoarea și lungimea părului.
Eu car. Geanta mea e întotdeauna grea. Dintr-un motiv pe care încă nu-l înțeleg „strictul meu…” umple până la refuz orice geantă, indiferent de mărime. Ca să nu car pietre de moară și să nu-mi nenorocesc coloana vertebrală, am decis să-mi fac un bine și să aleg poșete mici. Mică, mică, dar ridică… așa și a mea… Când o golesc demonstrez o dexteritate demnă de Guinness World Records, de a pune muuuuuulte lucruri într-un spațiu miiiiic.
N-o să vă dezvălui conținutul. A făcut asta Potecuța cu a ei paporniță, unde, râzând cu lacrimi, m-am recunoscut, copie la indigo (că geanta spune multe și despre stăpână. Nu?)
Și mi-a amintit ce am pățit acum niște ani în Italia. În ciuda avertismentelor de peste tot că e țara hoților de buzunare și de genți, am făcut fix ce era cu mulți de nu în față,( dar așa e românul omul, are impresia că e cu 5 minute mai deștept decât restul lumii și el n-o poate păți). Am ignorat în pas vioi toate sfaturile de pe site-uri, sau de la diverși, care deja fuseseră acolo.
Așa că plimbatul cu aparatele de fotografiat și filmat la vedere, adică eticheta clară: turist bun de jumulit și utilizarea mijloacelor de transport în comun doldora de omenire colorată (Roma fiind nebun de aglomerată) erau la ordinea zilei. Iar eu, fascinată că sunt acolo… Cu ochii și mâinile în cu totul alte direcții, decât geanta din dotare, care era plină cu acte, carduri și bani. Aveam una mică, pe stil poștaș, (cu o curea lungă) care se bălăbănea undeva pe șold înspre spate, fără atenție deosebită din partea mea, eu fiind mult prea ocupată să fac poze și să îmi mențin echilibrul, în autobuz.
Eram perfectă. Prada perfectă. Invitație deschisă cu floricele și parfum. Plictisitor de ușor. Ce și-o fi zis el, hoțul, în limba mămucii lui? „piece of cake”. Practic, privind în urmă realizez că nu i-am dat altă alegere hoțului. L-am obligat cumva să-și facă meseria. My bad. Așa că mult-prea-previzibilul, contactul, întâlnirea de gradul trei s-a produs.
În mod firesc ar fi fost o operație scurtă, fără dureri și complicații: hoțul, profesionist fiind și lucrând în echipă ar fi avut succes garantat. Prevăzut cu un soi de plasă de cârpă care-i atârna pe umăr, se lipea de potențiala victimă, poziționându-se astfel încât plasa lui să se termine pe geanta, (în acest caz ideal plasată, din punct de vedere hoțolog, sau hoțologistic). Profitând de aglomerație își strecura mâna pe sub fundul plasei lui, deschidea rapid fermoarul obiectului vizat (firește că poșeta mea nu avea clapetă – doar nu era să îngreunez munca omului!) și extrăgea portmoneul. Toate acestea se petreceau rapid, în timp ce un altul vorbea cu tine, ca să-ți distragă atenția. Bine și frumos, fără suferință gratuită, doar că  hoțul nu a luat în calcul două aspecte:
1. Geanta mea era ticsită-ticsită, iar eu organizată-organizată.
La intrare i s-au dărâmat toate socotelile pentru că hac! unde să gliseze mâna unduioasă și pricepută? Nu-avea loc un un ac. Și în loc de un portmoneu, mâna i s-a împotmolit între o mulțime de ceea ce păreau a fi portmonee mari și mici, presate unele în altele pe sistem vidat.
2. Intuiția feminină și rapiditatea.
Intuiția mea funcționează perfect în 99% din cazuri, contrazicând logica și cuceririle științei și tehnicii din/până în zilele noastre. Fără bănuială, nu știu de ce, (pentru că nu am simțit nimic) mi-am dus mâna, exact în timp pentru a surprinde degetele hoțului, în interiorul capcanei de pe șoldul personal.
Vă puteți imagina ce a urmat, într-un autobuz plin de italieni (majoritatea)supărați, cu sânge fierbinte într-o țară unde fenomenul este foarte răspândit.

Poșeta pentru mine e doar poșetă, practică. Nu aș putea spune același lucru despre rudele ei, pantofii.
În multe situații nu ai unde să o plasezi și atunci domnii bărbați, care au înțeles că happy wife, happy life, s-au dat de trei ori, inginerește, peste cap și au inventat dispozitive speciale de agățat poșeta de masă. Ba mai nou, am văzut un fel de semi-cuier care se aduce la restaurant, atunci când sunt mai multe femei (deci mai multe poșete) la masa respectivă.