„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta.”
zice Nichita. Și bine zice. Și mă bântuie. Obsesiv îmi sună în cap de câteva zile. Iar Nicu Alifantis îi acoperă toamna, și-mi acoperă toamna, și-ți acoperă toamna…

Toamna asta cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi a fost cam parșivă pe aici. N-am eu nimic cu calendarul, că no’, septembrie se numește, septembrie să fie, cu mâna la chipiu.
Dar nu mi-am făcut numărul de vară. Primăvara a venit regulamentar, înverzit, înflorit, nins flori de cireș, ca orice primăvară care se respectă. M-am învârtit de două ori și gata, s-a întomnit.
Vară fără personalitate. A plouat tot sezonul. Recunosc că, pe moment, m-am bucurat. N-a trebuit să ud grădina, a fost verde și fragedă… bucurie.
Oricum, cică a fost prea multă apă și roșiile n-au crescut suficient. Habar n-am. Sunt mai mici, e drept, dar dulci tare. Ce mă nemulțumește profund e că am fost la lac doar o singură dată. Apa a fost prea rece. Cea mai udă vară arțariană din experiența mea…

Toamnă cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi… N-am mâncat de ani mulți nuci verzi. Nucul din capul dealului din grădina bunicii…
Aici las peste noapte migdale în apă. A doua zi poți scoate pielița și au aproximativ același gust. Sunt delicioase, dar nu-s nuci…

Anul acesta mi-a venit prea repede toamna. Nu m-a anunțat nici calendarul, nici diminețile reci și nici nopțile venite mai devreme. Nici măcar Nichita cu „emoția lui de toamnă,” care se confundă cu emoția mea de toamnă.
Vestitorii au fost hoții, adică grăsanii de ratoni care, înnebuniți de aroma strugurilor, dau atac în fiecare noapte. Mănâncă boabele și scuipă cojile pe jos. Mă întreb cum nu cad de pe viță, așa rotofei și fără condiție fizică cum sunt. Așa mi-a venit mie toamna. Prozaic. Văzând în grădină resturile lăsate ratoni: „Doar n-a venit deja…?” și-am apucat cu nerv mătura de coadă.

Toamnă cu mâneci lungi, cu mere coapte și gutui și dor de nuci verzi.
Culori tari, arome și gusturi sofisticate. Buchet de miresme. Gama dulcelui parfumat la mine-n grădină, unde se-ntâlnesc de-a valma fructe și flori, cuvinte, culori, frunze și ramuri și viță de vie. Toamnă prea iute venită.
S-au colorat vorbele și s-au copt verbele. Așteaptă cuminți în cămară speranțele, agățate ordonat pe culori și mărimi. Certitudinile sunt frumos aliniate, pe rafturi cu etichete.
Merele-s promisiuni rotunde de pus sub bradul de Crăciun.
Ce dragi-mi sunt merele. Mă numesc xyz și am dependență de mere.

Scriu. Ascult Taxi. Mă amuză. E sâmbătă dimineața și ieri a venit toamna.

Eu. Am curajul, sau nebunia, sau inconștiența să umplu de cuvinte laptopul și telefonul și pagina de fb și urechile celor dragi mie, indiferent de anotimp.

Nu sunt o prietenă bună pentru că, deși îmi iubesc prietenii și-i surprind plăcut de multe ori și le gătesc bine (zic ei) uit sistematic zilele lor de naștere. Ei nu par a se supăra și nici nu mă pedepsesc cu plecări. Dimpotrivă, îmi zic „La mulți ani!” în fiecare an.
Eu mă rușinez de fiecare dată, pentru că le fur, fără să vreau, bucuria aceea pe care o ai când cei care te iubesc își amintesc. Dar se pare că nu mă descalifică nimeni din categoria „cei care te iubesc.”

Scriu. Ascult Taxi și mă amuz și beau cafea. Neagră și fierbinte. Fără zahăr. Fără lapte.

Fac poze cu nemiluita pe care nu le șterg niciodată. Pozez lucruri nesemnificative, cum ar fi pietrele, lemnele și apa. Gângănii, sau necunoscuți pe stradă. Uneori pozez cerul. Și cred că mi se pune pata de multe ori pe frunze. Ieri, de exemplu, am uitat de mine studiind în detaliu niște scaieți răsuciți în mișcări de Aikido pe marginea aleii. Erau vorbe prefăcute-n plante. Simetrii și țepi. Septembrie și vorbe. Modeste în dicționar. Sepia.
Îți sângerează buza când le șoptești, crezând că-s flori de câmp.
Au mai multe nume. Uneori se cheamă argumente, atrag prin logică. În propoziții scurte, ori fraze lungi monologice, ori cereri de iertare cu colți ascuțiți.
Se numesc reproșuri. Fade. cuminți, cu gust amărui, la margine de pajiște de vorbe.
Zgârie cu uscăciunea lor explicativă. Rezistentă. Aridă. Nu dau floare.

Scriu. Ascult Taxi și mă amuz și beau cafea neagră și e sâmbătă.

Venind de la sală, am încropit un text perfect, amuzant, spumos, cu sare și piper, despre Zumba. Cum am ajuns acasă, am sărit direct pe laptop să-l trec pe… foaie, însă muza a intrat subit în stare de colaps și textul detaliat, la care mă gândisem tot drumul, a dispărut fără urmă. Degetele mi-au înghețat pe litere și în fața ochilor, ca o linie de orizont virtuală cu efect de spălare a creierului din dotare, s-a întins obositor ecranul alb, gol și inexpresiv. Pustiu. Intimidant. M-am uitat tâmp minute în șir, fără să pricep unde a dispărut povestea atât de bine ticluită din capul meu. Habar nu am ce se întâmplă, ce Triunghi al Bermudelor este plasat strategic la intersecția străzii mele cu mine, ca sistematic și flămând să înghită tot ce notez conștiincioasă în minte. Frustrant!

Deci…. Cum spuneam…. ăăă…. despre Zumba…. ăăă….
Nu știu de ce am descoperit atât de târziu Zumba, deși de ani de zile a fost în spatele minții mele să încerc. Poate că nu sosise timpul. Habar n-am. Pe la începutul verii însă, m-am hotărât să merg la o clasă, la una singură, doar ca să văd despre ce e vorba în propoziție. Așteptând să înceapă ora mi-a atras atenția o tipă de culoare. Fără să vreau am studiat-o, pentru că na! la gym te uiți ce bine arată aia și ce nașpa ailaltă. Jur că nu judec și nu etichetez, dar am ochi și scanez. E, cred, în natura firii umane. Dacă doar eu fac asta, mea culpa.

Femeia asta era urâtă rău. Nu doar că era masivă, dar avea și formele oarecum anapoda, departe tare de modelul clepsidră, pe care majoritatea îl avem chiar și atunci când se mai întâmplă accidental un surplus de kilograme încăpățânato-buclucașe.
Purta o cordeluță lată, de un prost gust perfect, care-i delimita părul, ca o mătură neîngrijită cu vârfurile aspre ridicate înspre tavan, de fața mare cu trăsături destul de dure, cam masculine. Buzele groase și vineții,  ușor atârnate, specifice rasei din care face parte, ieșeau în evidență generos, ca un centrepiece kitchos pe o masă de mahon. Avea și o privire absentă, mată care transmitea clar un total dezinteres, chiar dezgust față de locul în care se afla. Hainele mulate îi scoteau în evidență dimensiunile rubensiene, iar maioul în culori fistichii, pe care și-l trântise fără nici o noimă deasupra tricoului, îi venea fix ca nuca-n perete, nepotrivindu-se cu nimic. În picioare purta niște pantofi sport de culoare deschisă, care mărturiseau un număr la picior nu prea apropiat de al Cenușăresei. Cum să spun? Părea un personaj pe care l-aș fi văzut mai degrabă într-un McDonalds, decât într-o sală de Gym.

Când a început ora, să pic, nu alta:  femeia cu pricina nu era nimeni alta decât instructoarea de Zumba. În prima secundă am avut impulsul să fac stânga împrejur și să plec, dar bine că n-am făcut-o pentru că în secunda numărul doi m-am îndrăgostit de ea.
Din momentul în care a apăsat „play” și a început să se miște în ritmul muzicii totul s-a terminat, sau a început. Dovleacul s-a transformat în caleașcă, broasca în prințesă, iar ea a devenit cea mai frumoasă ființă de pe planetă. Nu am văzut pe nimeni dansând ca ea. Apariția neîngrijită, total lipsită de grație și feminitate s-a metamorfozat brusc, sub ochii mei în însăși metafora dansului. Formele pline au primit imponderabilitate.
Fizicul masiv se topea în mișcări atât de arcuite încât părea lipsit de oase, iar unduirile ei se rotunjeau nu în poezie, ci în perfecțiunea poeziei. Plutea și ardea cu ochii cărbuni încinși, cu pielea întunecată, dar translucidă. Lumina venea din ea, iar noi o imitam hipnotizate. Părea că se joacă. De fapt se juca. Cu muzica, cu corpul ei, cu zâmbete fugare și sexy și priviri scurte, înflorite și înfiorate și cu noi, cu trupurile și mințile noastre. Nu vorbea. Ne coordona scurt din degete, mișcându-le ușor, cu un fel de lene superioară, doar de la noduri înspre vârfuri. Ne arăta: unu-doi-trei, stânga dreapta, față-spate, rotiri…  iar noi sorbeam fiecare indicație cu ascultare totală și cu retina lipită de vârfurile degetelor ei ciocolatii.
Coregrafia (am văzut apoi că fiecare instructor are coregrafie proprie) era extrem de senzuală, părând mai degrabă scenariul unui ritual de împerechere: o chemare străveche, atavică a femininelor, îndreptată spre el, bărbatul, posesorul puterii. Șoldurile se roteau invitând, sânii săltau ispititor mișcați din umeri, capetele se aplecau misterios, iar trupurile se unduiau într-un ritm fierbinte.
M-a marcat această oră. Momente de genul acesta te conving că magia există, că basmele sunt reale, doar noi suntem mult prea superficiali ca să le putem trăi. A fost odată ca niciodată… adică atunci, care nu e acum. Și-am învățat încă o dată că un om este frumos, nu prin trup și trăsături, ci prin ceea ce conține.

De puține ori în viață ai ocazia să vezi talentul, genialitatea în stare pură. Din păcate a fost singura dată când am întâlnit-o. Clasele care au urmat s-au petrecut cu alți instructori, unii mai buni, alții mai puțini buni, poate talentați, dar nu geniali.

Am schimbat sala de Gym, dar am rămas credincioasă clasei de Zumba. Așa l-am cunoscut pe Eduardo.
Când zici instructor îți imaginezi un trup lucrat, frumos și niște pachete de mușchi armonios așezate. Și majoritatea cam așa arată.
Eduardo însă este mai mic decât mine ca statură și în loc de pătrățele are cercuri, adică o burtică perfect rotundă. Mică. Și un zâmbet larg ștanțat pe față. Nu cred că poate fi serios nici când plânge. O fi având tristeți metafizice, o fi suferit și el din dragoste, sau de gripă, dar sunt convinsă că gura îi rămâne în aceeași poziție. De clown.
Are două castane de ochi veseli și vorbește engleza cu un accent delicios. E crăcănat și poartă de fiecare dată pantalonași din tricot moale inscripționați Zumba, care se mulează perfect pe piciorușele lui păroase.
Dacă doamna de Siena a dansului mi-a umplut sufletul și realmente m-a băgat în priză și m-a scurtcircuitat, cu Eduardo e diferit. Cu el totul e drăgălaș. O oră nu mă pot opri din zâmbit. De fapt din rânjit și după caz, râs. Omul e un spectacol. Nu e genial în dans. Departe de asta. Se joacă și râde jucându-se. Își mișcă iute pe ritmuri latino piciorușele și burtica și fundulețul. Și sare: jump-jump-jump. Mă joc, râd și transpir din greu. Nu ca el. Nimeni nu transpiră ca Eduardo, din care țâșnește efortul în stropi sărați, iar la sfârșitul orei totul e șifonat și stors în el, excepție zâmbetul care e la fel de mare, la fel de proaspăt și de cald. Energie pozitivă e Eduardo. După clasa cu el lumea ți se pare un loc mic și frumos, în culori pastel, unde lucrurile se întâmplă în doze mici, oamenii mănâncă tot din farfurie și se duc la culcare la timp.

Nu mergeți încă la Zumba? De ce?

Duminică-nflorată. Începută conștiincios cu trezit la o oră rezonabilă (ce dacă-i duminică?) cu obișnuitul „te iubesc” de dimineață, servit lângă cafeaua neagră și amară băută în mașină. Da, obișnuitul și vitalul „te iubesc”. Nu, nu se demonetizează și nici nu e prea mult în fiecare zi de un catralion de ori. Că noi așa suntem. Așa funcționăm.

Kilometri cu soare și firește cafea, că cine se trezește de dimineață departe ajunge. Cine nu, înhață cafeaua și o pupă din când în când în timpul mersului. Autostradă liberă, așa că cei șaizeci de kilometri îi scuip printre roți mult mai rapid decât în timpul săptămânii. Dar gândurile se rotesc moară și deapănă cu viteză de caier nebun.

Tu? Firește că ești cu mine. Ce să faci și tu? O pacoste ai pe lumea asta, cu imaginație zburdalnică și tastatura sub nas.
Și vorbele se îmbucă piese de puzzle perfecte și râdem. Râdem cu lacrimi uneori. Nimeni nu mă amuză ca tine. Nimeni nu mă ascultă ca tine.
Nimeni nu mă iubește ca tine. Nimeni nu te iubește ca mine.
Vorbim despre aniversări și ne încurcăm. Avem prea multe. Suntem cam zăpăciți noi. Ca să scăpăm cu fața curată, decidem că fiecare zi e a noastră și suntem de acord. Ca de obicei.

Duminică-nflorată. În grădină iarba e verde-verde, că a plouat toată vara. Roșiile sunt dulci-coapte și florile pândesc curioase, înghesuindu-se să înflorească care mai de care, prin toate colțurile, într-un fel de concurs colorat. Rozmarinul e o tufă cu personalitate, deși eu îl sărăcesc constant de frunzulițe, pentru a-i transfera parfumul în bucătărie, la unele fripturi. Busuiocul e o frumusețe. Nici pe el nu-l iert pentru că omleta de week-end, pentru că bruschette, pentru că spaghetti, iar leușteanul ciorbelor se înalță ca prostul. Dacă nu-s atentă ajunge până la geamul de la dormitor. Cine mă nemulțumește? Pătrunjelul. Da, tocmai el care e în general cumsecade și ajunge invariabil în supa de pui, ori de vită, sau în salata de cartofi cu smântână. Anul acesta stă palid lângă gard,  neimpresionat de tufele ierburilor aromatice bine-crescute, ori de ploile generoase. Stă ca o mimoză, cu nasu-n gardul vecinei, zici că vrea să evadeze.

Duminică-nflorată de august și noi.

Plouă curat. Iubesc diminețile cu ploi de vară. Orașu-i parfumat.
Miroase ca acasă. Miroase-a Cluj. Absurd să spun, pentru că aici sunt acasă. Dar un om poate avea mai multe acasă.
Știu, substantivul e defectiv de plural. Și eu ce să-i fac? Dacă gramaticii nu-i e pe plac…

Acasă e acolo unde sunt cei dragi, unde știi locul fiecărui obiect, unde ai plâns și-ai râs, ai construit amintiri și ai visat. De unde poate ai plecat… Acolo unde știi cum apune soarele și cum miroase iarba.

Eu am două. Nu le pot ierarhiza, nu le pot trata gramatical cu vreun grad de comparație, pentru că puiul de dor mi-e în buzunar. Întotdeauna când sunt acasă mi-e dor de acasă. Simplu. Sau nu.
Existența lor mă echilibrează. Mi-e bine așa, suspendată între cele două realități geografice, despărțite de mii de kilometri.

Recapitulez: sunt acasă și miroase a acasă, iar mie mi-e dor.
Cum să nu-mi fie? Dar ți l-aș da ție. Că poți să-l porți ușor. Pe degetul cel mic de la picior. Buburuză!

Cireșul e frumusețea absolută a grădinii. I-am făcut prea multe fotografii. Până și cireșele s-au plictisit de atâtea declarații de iubire. Dar nu mă pot abține. Așa că poze și alinturi în neștire…
El e vedeta verii. Anul trecut a fost mare competiție între el și măr. S-a plasat spășit pe locul doi. Onorabil. Pe podium. Făcuse o singură cireașă. Însă mărul, în mare vervă la ora aceea, și-a rupt două crengi de prea mult rod și zel. S-a străduit peste puteri. Și-a obosit. Așa că anul acesta a lipsit.
Declarativ a afirmat că i se rupe. De competiții și concursuri el clar s-a săturat. Și n-a mai înflorit. Deloc.
Gutuiul și prunul nu prea au caracter. Au înfrunzit de înfrunzit și s-au lățit. Degeaba. Fără roadă. Cu tupeu. Sunt mari și atât. Se uită cu un ochi la soare, mai bârfesc ce se petrece prin grădini și așteaptă mură-n gură. Să facă alții fructe pentru ei. Hmmm. Derbedei.

Revenind la cireș. S-a purtat impecabil. Nu că-i al meu… Dar așa flori și așa cireșe nu am mai văzut. De necrezut!
Întâmplarea face că iarba în grădina mea e mai verde decât în vecini. 🙂 (Nici acolo nu-s chiar mărăcini 😀 )
N-am atins cireșele, decât cu privirea. Mi-e teamă să mângâi rotunjimile cărnoase și fragile. Le admir și le alint. Un prieten a spus: „Sunt atât de frumoase, de parcă-s făcute de mâna omului.”
Cum să mănânci miracol și frumusețe? Sau și mai rău, să le întinzi pe pâine după ce le-ai fiert cu zahăr. Cum să transformi poezia-n gem?

Ce-mi place mie să fac sport… Nu-mi place.
Îmi place însă momentul în care am terminat. Vai, ce-mi place!!! Am sentimentul că am făcut ceva pentru mine. Cu cât mi-e mai ud tricoul, cu atât victoria e mai mare. Alung toxine, grăsime, spume, draci, laci… toate ies, iar eu sunt ușoară și fericită că am scăpat. Ca și câinele din banc:

Un tip are un câine. Pleacă și-l lasă în grija unui prieten. Îl roagă să-i facă câte-o bucurie din când în când. La întoarcere își surprinde prietenul rotind de coadă câinele, în aer.
– Ce faci, mă?
– Păi n-ai zis să-i fac din când în când câte-o bucurie?
– Și asta e bucurie???
– Să vezi ce fericit e atunci când scapă.

Așa și eu. Am transpirat, am bifat și mă simt perrrrfect.
Nici n-aș avea răbdare la mișcările repetitive (indiferent de aparat) fără muzică în căști, ori vreun audiobook.
De ce scriu atunci? Nu! Nu fac nici un fel de reclamă.
Dar mi-au picat mie bine mesajele de pe pereți. Nu e nimic nou sub soare. Le-ați mai auzit și văzut. Le știți.

Căldură mare, moncher! ca să-l parafrazez pe Caragiale.
Seară toronteză, 31 de grade cu umiditate. Intenția de jogging s-a transformat în fast walking. E tot ce pot da în sauna de afară. Aer irespirabil pe strada mea, însă câteva doamne în vârstă, așezate confortabil, scanează conștiincios peisajul, ca în fiecare seară, înfruntând eroic fierbințeala umedă (jur că uneori mă cred la țară, în România). Trăncănesc în portugheză, sau italiană. Nu le aud. Am căștile în urechi. Le zâmbesc în trecere, chinuindu-mă să nu răspund prietenei mele la telefon exact în acel moment, pentru că m-ar crede o țăcănită ce vorbește și râde singură.

Câțiva udă gazonul. Mă uit cu un pic de mândrie vinovată, pentru cunoștințele mele acumulate în cei doi ani de grădinărit. Fernanda mea m-a învățat că plantele se udă dimineața, altfel se opăresc. Sau așa ceva.

Un indian iese să scoată gunoiul. Mă pufnește râsul, văzând cum, cu o mână ține punga de gunoi, iar cu cealaltă brăcinarii pantalonilor de pijama, care alunecă în mod periculos de pe burdihanul perfect rotund. Ghinionul face ca, necalculând probabil bine timpul, se apleacă spre pubelă exact când ajung în dreptul lui, expunând o porțiune generoasă de fund măsliniu. Câhhh! Îmi întorc privirea și grăbesc pasul.

Simt cum umiditatea îmi deschide fiecare por și încep să transpir, dar mă încăpățânez să rezist la cele trei ture zilnice. Vorbesc cu prietena mea care e la o sută de kilometri distanță. Încercăm să stabilim o dată să ne întâlnim. Are nevoie de un calendar. O aud izbucnind nervoasă: ”Unde, pana măsii mi-e telefonul????” Știu exact unde e telefonul ei, dar din cauza râsului nu pot să-i spun. Se prinde și ea. O aud hohotind.

Deliciul zilei, care, recunosc, m-a scos în afara timpului e altceva. Recitesc Martin Eden și sunt lavă, îndrăgostită iremediabil de autorul californian. Un prieten drag mi-a amintit această carte de suflet. Ciudat cum anumiți autori te marchează și recheamă, ca niște prieteni credincioși, cum redescoperi și receptezi textul diferit de fiecare dată, observând noi conotații, noi unghiuri. Jack London radiografiază fidel o societate coruptă și ipocrită, pregătită să-i accepte doar pe cei care respectă muți și surzi spiritul de turmă. Dar, în afară de direcția socială și cea filosofico-ideologică, cartea este și autobiografică, destinul protagonistului confundându-se pe alocuri cu cel al autorului. Martin Eden are caracter de bildungsroman, Jack London surprinzând aici traseul extrem de complicat al formării protagonistului, de la marinarul brut la scriitorul de succes. Frumoasa Ruth deschide porțile altei lumi pe care eroul, însetat de cunoaștere și de dragoste, o îmbrățișează cu aceeași ardoare cu care un orb ar absoarbe pentru prima dată culorile.

„He loved beauty, and there he found beauty. Poetry, like music, stirred him profoundly, and, though he did not know it, he was preparing his mind for the heavier work that was to come. The pages of his mind were blank, and, without effort, much he read and liked, stanza by stanza, was impressed upon those pages, so that he was soon able to extract great joy from chanting aloud or under his breath the music and the beauty of the printed words he had read.”

„Iubea frumuseţea şi acolo o găsea. Ca şi muzica, poezia îi răscolea sufletul şi, cu toate că nu-i pătrunsese încă tainele, îşi pregătea mintea pentru încercările mai grele care aveau să urmeze. Paginile minţii lui erau
imaculate şi, fără nici un efort, multe dintre versurile pe care le citea şi-i plăceau se imprimau strofă cu strofă pe acele pagini albe, în aşa fel, încât, nu după multă vreme, fu în stare să trăiască bucurii dintre cele mai alese, reproducând cu voce tare ori in şoaptă armonia şi frumuseţea cuvintelor scrise în cărţi.”

Cică lauda de sine nu miroase bine. Da’ di ce??? Aș întreba în dulcele meu grai ardelenesc. Eu, de când am călcat în țara asta, am fost învățată că la orice interviu trebuie să mă umflu în pene, să mă laud cât pot și să le explic ălora că nu-i nimeni mai grozav decât mine pe pământul ăsta mare și rotund. Cică ăsta-i modelul. Să te uiți în ochii lor și să le spui verde-n față: I’m the best. Da’ cu alte cuvinte. Adică să se prindă ăia că fără tine compania lor va falimenta clar. Că a dat norocul peste ei în momentul în care tu ai decis să aplici pentru job-ul respectiv. Să citească printre rânduri că ei au nevoie de tine și nu invers… Eh!  Mi-a fost greu la început. Nu simțeam că aș avea aptitudini de comerciant ce-și pune marfa pe masă și o vinde cu reclame stridente. Marfa  fiind eu.
Dar dacă ăsta-i modelul… dansezi după muzica lor. Dacă-i bal… vorba aia.

Bineînțeles, cuprinsul nu are nici o legătură cu introducerea. Deci, vă rog frumos să nu mă întrebați cum am ajuns să vorbesc despre o mâță simpatică și o tufă de toporași, că nu știu.

Dânsa cam are personalitate. Din motive doar de ea știute mă place. Sentimentele sunt reciproce, recunosc. Inițial am crezut că iubește rasa umanoidă la modul general, însă am văzut clar cum, fiind mai multe persoane la ceas de seară pe trotuar, vine glonț la mine. Doar la mine. Mă obligă să mă opresc, se uită în ochii mei și miaună cât se poate de clar: „mângâie-mă!”. Mă conformez. Ieri mi-a sugerat să-mi scot căștile, pentru că nu e politicos să asculți muzică în timp ce îți vorbește o pisică. Nu m-am prins imediat și mi-a dat niște lăbuțe demonstrative peste cablul căștilor. Cum să nu mă laud cu așa o prietenă?

În altă ordine de idei am să vă arăt ce minunăție am în grădină. Am mai multe, recunosc, dar asta îți taie respirația.
Cum să nu mă laud cu ea?
Știu. O să ziceți: „Bună dimineața! Acum vii cu toporași, când la noi sunt istorie?” De acord. Dar poate am o scuză că sunt ardeleancă, iar la noi până și câinele latră după adâncă chibzuială: „No, ham!”
M-am mutat de vreo doi ani în casa asta. Și am adus cu mine din vechea grădina tot felul de flori, pe care le-am replantat aici. S-au prins frumos, majoritatea. Printre ele am pus, mai mult în glumă, și un toporaș pricăjit, sălbatic, aflat într-un colț. L-am pus și am uitat de el.
Glumă, glumă, dar lui i-a priit mutatul în Toronto și a izbucnit în ceva nemaivăzut, nemaiauzit și nemaiîntâlnit. A răsărit ca dintr-o pălărie de magician într-un buchet de toporași superb. Ca o dedicație mov.
Cum să nu mă laud? Ziceți voi? Ei da! Lauda de sine… bla-bla-bla! 🙂

M-am trezit de dimineață pe partea stângă. Am uitat să închid jaluzelele, iar soarele, ca o pisică obraznică m-a tropăit și-a intrat pe sub pleoape la ora opt. Cum azi-noapte pe la două mă perpeleam ca o clătită în tigaie, nu-mi era deloc în plan să mă trezesc așa devreme. Mi-am verificat telefonul. Alt motiv de: Mrrr! Am închis ochii, hotărâtă să mai adorm, însă brusc mi-a crescut o cafea pe noptieră. Fierbinte și aromată…. hmmm. După o scurtă negociere cu mine însămi, am decis să nu o las să se răcească, așa că un pic de laptop, un pic de net, un pic de ce mai e prin lume…

Apoi, tot cu cafeaua am ieșit în grădină. Un soare catifea mângâia timid, cu dragoste de părinte, pomii înfloriți. Era un peisaj… japonez. Na! Asta mi-a sugerat delicatețea și fragilitatea petalelor abundent înșirate pe fiecare crenguță, culorile pastelate, cerul fără nori și briza ușoară. Iarba era prea mare, deja trebuia tunsă. Leușteanul și mărarul, în tufe generoase, se ițeau mândre, stăpânind deocamdată teritoriul destinat ierburilor aromatice. Aici grădina se plantează abia din mai, așa că cele apărute peste noapte sunt generoasele și nepretențioasele, care fără mofturi se trezesc în grădina mea an de an. După zece minute mi-am încărcat complet bateriile, uitând că mă trezisem pe invers.  Și, cu toate că doar vreo două zile nu călcasem în grădina din spate, se petrecuse în lipsa mea o adevărată invazie vegetală: mulțime de muguri împrăștiați peste tot, o producție serioasă de lalele, abia îmbobocite, liliac pregătit de scandal, prunul, cireșul, mărul și gutuiul cu frunzulițe noi, lucioase, gata de expoziție florală.

O să pun fotografii și știu, o să mi se spună că sunt ca găina babei care se laudă cu o mărgică, pentru că în inventarul meu la ora actuală e o singură floare. Un toporaș. Promit că revin în câteva zile cu nebunia. Asta dacă nu vine iarna. 

Dar grădina e în dispoziție de sărbătoare, pe cuvânt. Hostasul e cu țepișorii verzi în sus, hotărât să cucerească teritoriul, iar florile acelea,  pe care mama le numește ca pe mine pentru că acasă înfloresc de ziua mea, au apărut și aici primele. Complotează, cred, să mă surprindă, că nu mai e mult până atunci.

M-am apucat de grădinărit, și, în timp ce extrăgeam niște fire de iarbă rătăcite în rondoul de flori din fața casei m-am trezit cu niște musafiri simpatici: o fetiță, un băiețel și o bunică. Dintr-un motiv necunoscut atrag copiii și animalele. Îmi și plac. Deși sunt jenant de fricoasă în ceea ce privește necuvântătoarele și recunosc, aș fi în stare să mă tem și de o veveriță dacă s-ar îndrepta hotărâtă spre mine.

Cum ziceam, au venit la mine și au început să-mi vorbească râzând într-o păsăreasco-engleză. Băiețelul, ceva mai mare, încerca să-mi câștige simpatia în pofida soră-sii care era păpușă haioasă, îmbrăcată tradițional. Mi-a râs știrb și arătându-mi-o cu degetul: sistăăăăăăă. Și am înțeles din vocea serioasă că el, marele bărbat are cinci ani, că se trag din Pakistan și unicul motiv pentru care trăiesc în Canada e pentru că aici poți să faci oameni de zăpadă. Aveau cu ei o bunică. Simpatică și ea, știrbă și ea, deși părea să aibă mai mult de cinci ani și care nu vorbea boabă de engleză. A bolborosit ceva cu un zâmbet cald ca o pâine de casă și m-a atins cu blândețe pe umăr, apoi pe frunte. Nu îmi place să fiu atinsă de străini, însă mângâierea ei a fost ca o binecuvântare.  Avea o față de om bun și un cercel foarte frumos în nas. I-am spus și cu vorbe, dar mai ales cu gesturi că-mi place cercelul ei. A râs gâdilată de compliment, cu cochetărie de fată mare. Și mi-am amintit cum în vară ieșisem în fața casei. Era una din acele zile cu soare nebun. Ea stătea liniștită pe un scaun, peste drum de mine. M-a atenționat prin gesturi să intru imediat. Și-mi arăta agitată soarele și pielea și îmi făcea semn să plec din arșiță.  Probabil se gândea că pielea mea albă nu e la fel de îndurătoare cu focul soarelui, pentru că ea nu avea nici o intenție să se adăpostească la umbră…

M-am jucat un pic cu copiii. Le-am făcut poze cu telefonul și am râs. Bunica a râs. Soarele a râs și el. Grădina a râs și ea. Doar păpădiile smulse din gazon și firele de iarbă crescute aiurea stăteau într-un sac de hârtie, bosumflate.

Ce frumoși sunt oamenii!