Tags
Cancun, catamaran, corali, El Cid, Holiday Inn, Isla Mujeres, mexicană, muzeu subacvatic de artă, ocean, pești colorați, plajă, rechin, Riviera Maya, snorkeling
În localități te înnebunesc bump-urile. Sâcâitor de multe. Îți întind nervii în așa măsură, încât atunci când în sfârșit ai o porțiune mai lungă fără… o calci. Era seară, în spate aveam o zi plină, iar în față un drum consistent de făcut. La un punct ne-a oprit poliția. Depășisem cu vreo treizeci de kilometri viteza legală. A început o discuție contradictorie, pe care eu am întrerupt-o la un punct, ca să întreb, nevinovată, unde este o baie în zonă. Polițistul s-a oprit brusc, s-a uitat la mine surprins, a zâmbit și m-a întrebat prostește dacă vreau la baie. „Rău”, i-am răspuns. Și-a schimbat atitudinea, a dat mâna cu soțul din dotare și ne-a lăsat să plecăm. Vezica mea salvatoare 😀
***
Când am intrat în Cancun, a fost ca și cum am fi pășit într-o altă țară, aflată sub semnul civilizației din punct de vedere al condițiilor de trai. Zona hotelieră unde se afla Holiday Inn, era deja din alt film, pregătit a la Hollywood pentru turiști, iar camera, cu vedere la ocean ne aștepta în note de confort.
Aș fi putut trăi pe balcon, așa era de frumos, cu atât mai mult cu cât hotelul era construit pe plajă. Iar piscina, aflată deasupra nivelului apei, dădea senzația că se prelungește în ocean. O nebunie de nuanțe albastre patrona întreg peisajul: apa și cerul, într-o ecuație de iubire incredibilă, pe un fundal de nisip alb. Târziu, în noapte, am văzut pe pontonul de sub geam o egretă. Am alergat afară și m-a lăsat destul de mult să mă apropii. La fel a făcut și pelicanul a doua zi. Despre pescăruși ce să spun? Sunt la fel de țigani ca peste tot. Ți-ar fura mâncarea din mână.
Sunt iremediabil dependentă și îndrăgostită de culoare, de lumini și umbre, iar răsăritul și apusul, când soarele se naște din apă, sau se scurge în adâncuri, m-au tulburat. Din cauză de mult albastru. Mult și bun. Născut pur, fără atingeri umane.
Cele trei zile s-au dizolvat prea repede, cel mai semnificativ moment fiind turul nostru de snorkeling, cu oprire la Isla Mujeres (Insula Muierii) și vizita muzeului de artă subacvatic. Drumul încolo a fost fără peripeții, pe un catamaran relativ mic. Am văzut bancurile de pești colorați, dar atât de colorați, ca și cum un pictor îndrăzneț și-ar fi încercat paleta în joacă pe fragilitatea lor de fluturi trăitori în adâncuri. A fost primul meu contact cu un muzeu subacvatic. E un spectacol să vezi statui pe fundul oceanului, printre corali și mii de pești, impasibili la invazia umanoizilor în lumea lor udă. Pe Insula Muierii mi s-a rupt sufletul, datorită unui rechin. Nu glumesc. Către mal, în apă, era un mexican cu un rechin, ținut în captivitate acolo, pentru eventualii turiști, care ar fi vrut să facă poză cu el. Însă puțini au dat curs invitației, pentru că nu frică, ci milă îți inspira, atât mexicanul care încerca disperat să-și găsească mușterii, cât și bietul… pește.
Eram încă pe insulă când s-a declanșat furtuna, care s-a dovedit destul de supărată, nu doar o răpăială scurtă. La întoarcere, echipajul era evident stresat de condițiile vremii și drumul a fost mult mai lung, pentru că, în loc să o ia în linie dreaptă, au ocolit pentru a fi cât mai aproape de țărm. Emoțiile au fost sporite și de doi adolescenți care, profitând din plin de alcoolul gratuit, dat la discreție pe vas, au devenit extrem de curajoși și săreau pe punte, punând în pericol și viețile lor, dar și stabilitatea catamaranului, oricum extrem de zbuciumat de valuri.
Dar totul e bine când se termină cu bine. Am ajuns în cele din urmă la hotel. Urma să ne pregătim pentru ultimul punct al traseului: El Cid, Riviera Maya, unde aveam să petrecem cea mai mare parte a vacanței mexicane.
(O mare parte din fotografiile cu oceanul sunt făcute din balcon)
Camera era confortabilă, patul perfect… Draperiile groase dădeau senzația că e încă noapte și se auzeau cântând cocoșii. Aș fi dat orice pentru încă o oră de somn, o jumătate… sau măcar cinci minute… Însă nu… Lipsă de înțelegere totală pentru relația mea cu perna. Trebuia să mergem la Chichen Itza, să evităm arșița amiezii și invazia turiștilor. Am pornit la drum cu ochii cârpiți de somn, având tatuată pe retină o unică dorință: CAFEA. Pustiu în oraș, pustiu pe traseu…
Pofta mea pâlpâia, mai să se stingă, însă mi-a fost rușine să dau înapoi când „patroana,” foarte simpatică, m-a întâmpinat zâmbind și m-a întrebat dacă vreau cafeaua rece sau caldă. „Ăăăă… dar când e făcută cafeaua?” am întrebat. Am realizat, din explicații, că ea îmi dă o cană de apă la temperatura dorită, ness, zahăr și… treaba mea. Eu nu beau ness. Niciodată. Dar gândindu-mă că e unica sursă de venit a cine știe câtor suflete, am cumpărat lichidul. Nu mă întrebați dacă l-am băut. 🙂
Piramida cu trepte, aflată în centru, a fost ridicată în onoarea lui Kukulkan, zeul șarpe cu pene. Am văzut apoi Templul toltec al războinicilor, decorat cu sculpturi în relief cu vitejii vremii, Grupul celor o sută de coloane, Las Monjas (Călugărițele) un complex de clădiri, care servise drept centru al puterii. A urmat observatorul astronomic, El Caracol, care, printre altele, identifica cu precizie echinoxurile. Mi s-a făcut pielea de găină văzând Cenote Sagrado, fântâna sacră de la Chichen Itza, extrem de importantă în vremuri străvechi, pentru că era sursă de apă potabilă pentru populație.
Măști curioase, ori cerând iertare copy/paste, măști cu ochii mari, mimând sinceritate, măști cu râs până la urechi, sau măști firești, de purtat în fiecare zi. Chiar și în somn. Condiția: să visăm.
Ce folos să fii crocodil? Dacă ești de treabă și la locul tău te mănâncă broaștele țestoase. Ți se urcă în cap și te ceartă că ești alunecos. E drept că unde-s doi puterea crește. Unde-s și mai mulți… ești crocodil degeaba. 😀
Sweet & Salty 