Ce nu v-am spus e că mini-vacanța asta s-a făcut în pripă, în ultimul minut. Am dormit trei nopți în trei locuri diferite, că așa s-a potrivit itinerariului. Sâmbătă eram în Quebec City, cu ochii ieșiți din orbite ca la melc, bucurându-mă de fiecare secundă, știind că la un punct trebuie să facem check in la hotel.

Nu sunt deloc pretențioasă în ceea ce privește camera de hotel. Chiar nu sunt. Vreau doar să fie impecabil de curat, să nu fie gălăgie și să nu fie parter. Atât. Câte stele duce pe umăr I really don’t care, pentru că nu îmi petrec vacanța în cameră. Asta nu înseamnă că nu am stat în camere fabuloase ori, de două ori, în camere unde mi-a fost frică să dorm. Astea-s haioase rău și trebuie să scriu la un punct despre ele.

În general mergem la Holiday Inn, curat, frumos, fără surprize. Dar, fiind totul făcut pe repede înainte, sâmbăta aceea aveam să dormim în altă parte. Nu mi-am bătut eu capul unde. Primul semnal de alarmă a fost când am aflat că trebuie să luăm legătura cu proprietarul ca să vină să ne deschidă. Adică cum?

Când am ajuns, însă, la locație, undeva în apropiere de Quebec și ne-am strecurat pe un drumeag din șosea, printr-o pădure și am văzut casa, m-a apucat panica. A venit și proprietarul, un tip foarte prietenos care ne-a vorbit în cea mai delicioasă engleză, cu puternic accent francez. Dar eu mă uitam câș, ferm convinsă că eu acolo nu dorm. Clar nu dorm. Am cedat însă invitației super politicoase și… bine am făcut.

Ne-a făcut turul casei și prima întrebare care mi-a venit pe buze a fost da,  exact aia. Dacă e bântuită. Sigur că mi-am exprimat nemulțumirea când mi-a spus că nu. Dar no’. La o casă de trei sute de ani nu era firesc și omenește să te aștepți la asta?

Trebuie să îți spun (într-o oarecare paranteză), deși cam știi, că acesta e genul de vacanță pe care îl ador. Să merg până îmi termin picioarele, să uit de foame și de sete și să descopăr locuri noi, tradiții, oameni. Așa că niște stafii acolo, ar fi fost binevenite.
Nu o să descriu casa. Pozele vorbesc în locul meu. Ce pot să spun e că am dormit acolo cum n-am dormit demult. A fost o senzație de bine, un fel de noapte în casa bunicii croșetată cu puf de nor. Uitasem geamul întredeschis înspre pădure și răcoarea aromată de noapte de vară mi-a vegheat lipsa de vise, că n-am avut timp de ele. Nu am auzit nici măcar pendulul mare si vechi, care, de la parterul casei, anunța grav si sonor trecerea timpului.

Am coborât să mâncăm, deși, spune tu, la ce mic dejun mă puteam aștepta? În afară de Daniel și de cei cazați prin camere, nu mai era nimeni în casă. Deci, totuși, or fi fost niște fantome de serviciu, responsabile cu mâncarea și curățenia…

În sufrageria casei, aranjate ispititor, ne așteptau boluri cu diferite fructe proaspete, cereale, lapte și iaurturi, un platou cu brânzeturi franțuzești, pateuri de casă, mai multe sortimente (care se combinau cu un fel de dulceață specială de pin), șase borcane cu miere de albine (prima dată când am gustat miere cu mentă), multe feluri de pâine, abia aduse de la brutăria din apropiere, croasante și banana bread atunci făcute, sucuri de fructe stoarse în dimineața aceea, trei dulcețuri de casă, atât de bune că am cerut rețeta, unt și multe altele. De asemenea Daniel pregătea ouă și clătite pentru cine dorea. Și fiecare am dorit.

A fost un mic dejun copios, delicios și… organic. În plus, nu ne venea să mai plecăm. Eram așezați la masa mare din sufragerie. Trei familii de vârste diferite, unii din Germania, unii din Quebec și noi din Toronto, respectiv România. Poveștile se amestecau cu aroma de cafea bună și cu zâmbetul lui Daniel care stătea în ușa bucătăriei. Cine știe câte generații făcuseră înaintea noastră același ritual al dragostei de om, fiind pentru câteva minute parte de familie cu niște perfect necunoscuți?

„Casa are o energie pozitivă” ne-a spus Daniel atunci când, la obișnuitul „How are you?” de dimineață, m-am trezit spunându-i că am dormit fantastic de bine. „E construită din lemn și piatră”.
Nu m-am gândit niciodată prea mult la asta. Alegi casa în care trăiești, o simți sau nu o simți a ta. Dar cu siguranță ai o chimie nu doar cu oamenii, ci și cu obiectele. Casa asta era o cloșcă ocrotitoare pentru musafirii ce-i călcau pragul. Lemnul curat, piatra puternică, miezul pădurii, se arcuiau solid peste poveștile pașilor care trecuseră pe-acolo.

Am plecat cu o mulțime de informații, cu noi prieteni și cu o bucurie fantastică. Printre punctele bifate ca extraordinare în vacanța mea, se număra și casa lui Daniel. Nici nu știu cum să definesc această experiență. A fost ca și cum aș fi locuit într-un muzeu, ori m-aș fi întors în timp, într-un timp mai bun, mai curat, nealterat de civilizație.
Aveam o inimă mare și doar o mică, foarte mică nemulțumire: la venerabila ei vârstă, de trei sute de ani, n-ar fi fost cinstit să aibă casa asta măcar un pui de stafie?