Azi a plouat. Nu mult, dar intens. Rafale puternice în câteva reprize de-a lungul după-amiezii și serii au spălat tot resortul. Prima tură m-a prins în apă. Stropii au început să curgă reci peste întinderea de ceai albastru, călduț. M-a pufnit râsul văzând un tip ieșind din apă și alergând, să nu-l ude ploaia, până la acoperișul de stuf de lângă șezlong. Tulpinile palmierilor s-au înnegrit de la apă și întreg peisajul a primit tonuri de gri-albastru-negru. Un tablou mult mai dramatic decât dulcele pastel de dinainte.

La micul dejun am cunoscut o familie de români. M-am bucurat că aud românește. Aș fi vrut să ne întâlnim la o cafea, ori la un pahar de poveste, pentru că timpul aici e aliatul nostru. Dar din primele momente au ținut o distanță precaută față de noi. Poate de vină e gafa pe care am făcut-o eu în primele minute de discuție, când am întrebat-o pe doamna de unde sunt:
– București, mi-a răspuns.
– București, București, i-am răspuns, și eu sunt din Cluj. Dar unde trăiți?
– București, mi-a răspuns răspicat doamna, făcându-mă să aterizez cu picioarele pe pământ și să realizez că nu toți românii sunt împrăștiați prin lume.
Mi-a povestit că sunt de două săptămâni aici și că în fiecare iarnă merg o lună în Maldive. Apoi ne-a făcut cunoștință cu soțul, un francez chel, cu burtică și nas acvilin: ”Bonjour!- Bonjour! Comment ça va? ” Am uitat să spun că doamna e frumoasă și blondă, înzestrată cu doi ochi albaștri și o pălăriuță foarte chic, care-mi amintește de Paris. Pare mult mai tânără decât soțul francez. Au o fetiță de vreo cinci ani, leit tatăl ei. Poate nu le place să dea până și aici de conaționali, ori poate că domnul are un job important și nu vrea să se expună, ori pur și simplu i se par aiurea cei care nu trăiesc în țara lor. Ori poate că nu e nici una, nici cealaltă și prea puțin contează, până la urmă. 🙂

La piscină am cunoscut o altă familie. De elvețieni. Iar am gafat. I-am întrebat dacă sunt ruși. Apropo, e plin de Katiușa și Natașa și Vladimir etc. În schimb nu am văzut picior de chinez. Atâția ruși la un loc n-am întâlnit în viața mea. Până și personalul te abordează în engleză, franceză sau rusă.
Elvețienii nu doar că nu s-au supărat, dar au intrat în povești lungi cu noi, și-am vorbit până ne-au picat ochii în gură de somn. Seara a fost petrecere pe plajă. Muzica a fost acompaniată de zumzetul ocupat al oceanului și de briză.
Azi a plouat.
Pe mâine!

Oceanul are temperatura ceaiului și albastrul e capricios ca o femeie nehotărâtă. Își schimbă nuanțele în fiecare secundă. E singurul loc de pe planetă unde albastrul e culoare caldă. Însă aici totul are o personalitate calmă, blajină, dar hotărâtă, la fel cu dominicanii, care se mișcă în ritmul lor propriu, pentru că aici timpul pare să aibă infinit de multă răbdare cu oamenii, vorba lui Preda.

Am fost aduși la resort în douăzeci de minute, de un șofer prietenos, care ne-a servit cu bomboane, zâmbete și lecții de spaniolă. Ocupația de bază fiind turismul, dominicanii sunt organizați ceas, oferind oaspeților confort și sentimentul acela de acasă. Mai mult decât în alte țări calde, aici simți că relaxarea e palpabilă. Și asta nu pentru că ești în vacanță, ori de la căldura leneș prietenoasă care te îmbrățișează dulce. E un ceva nedefinit, ascuns poate în zâmbetele locuitorilor, în modul dulce și lent în care pronunță cuvintele, în apa călduță a oceanului, ori a peștilor care nu se jenează să înoate la câțiva centimetri de tine. Poate doar eu simt asta, fiind un fel de chimie pe care o simt cu locul.

Nu am avut încă șansa să fac cunoștință la modul real, palpabil cu Republica Dominicană. Spre deosebire de alte țări, unde am bătut la pas, mai bine zis la roți, locuri mai puțin turistice, aici am stat doar în resort. Data trecută am vizitat Puerto Plata, însă cu ghid și traseu fix, așa că am intrat mai puțin în contact cu localnicii (dacă nu pun la socoteală pe cei ce lucrează la hoteluri și restaurante, ori bruneții care se strecoară cu abilitate pe plajă, cu tot felul de suveniruri, în ciuda interdicțiilor și pazei resorturilor).

Camerele sunt frumoase, decorate în alb și albastru, iar cameristele maestre în arta modelării prosoapelor, pe care le împachetează zilnic în forme diverse.

Indiferent de ora la care ajung, primul drum e la plajă, să văd și ating apa. Temperatura aici are consistența catifelei. Caldă și umedă. Răsfață epiderma de la primul contact.

Pe mâine!

Dacă mai zbor mult o să mă cred pasăre. Noroc că trebuie să arăt pașaportul din când în când și-mi văd poza. Nu mi-au crescut aripi. Nu încă. Sau cel puțin nu se văd.
Am revenit din România plaiului cu dor de care mi-e dor. Dor.

Aripile mă duc de data asta în Republica Dominicană. Iubesc țara asta. Aerul are aici culoare de ocean, de floare și de bine. Albastrul e la casa lui și are altă definiție decât oriunde pe planetă, iar oceanul își schimbă culoarea în fracțiuni de secundă. Reclama e sub nivelul realității, zic eu. Adică apa aia turcoaz din poze e și mai turcoaz în realitate, iar nisipul și mai alb și mai fin.
Acum sunt în nori. N-am net. Mai e o oră și un pic până aterizăm. Îmi doresc să scriu mult zilele acestea. Sper să-mi iasă. De aceea încep cu un soi de jurnal. Abia aștept să trag în piept aer dominican.

Am aterizat. Din exterior, aeroportul din Punta Cana pare o glumă, așa, acoperit cu stuf  cum e. Înăuntru, ca orice aeroport. Cozi interminabile și încete. Dar, cum dominicanii sunt mult mai ardeleni decât ardelenii noștri, trebuie să te înarmez cu răbdare. Dacă n-ai, ghinion.

Am o întrebare. Oare unde duc toate drumurile?
Pe mâine!