Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră.
Cupe de șampanii suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa.
Apoi inventezi cercul și apa caldă până când obosești și te așezi cuminte într-o poveste. Iubirea este clișeică, tot ce spui este clișeic pentru că ești om, în concluzie clișeu pentru că au fost prea mulți înaintea ta. Cu capete pătrate ori în formă de inimă, prea puține capete în formă de ceas.
***
România e frumoasă. E interesantă. E ciudată. E exotică. E contrastantă. E gălăgioasă și prietenoasă. E curioasă. E caldă. E amuzantă. E… gustoasă. Se grăbește spre globalizare, dar e atât de valoroasă prin ceea ce are românesc, încât aș ține-o de mână și i-aș arăta iile înflorate și țuica de prune, i-aș recita puțin din Eminescu, Blaga ori Nichita și aș pofti-o pe cărări verzi ce duc în munții cărunți de nori.
Mă gândeam cum nu poți trece prin viață fără să-i cunoști și partea cenușie, fără să calci măcar într-o baltă, accidental. Fără să te stropească noroiul, fără să se așeze praful, ori vreo frunză de toamnă să se rătăcească prin părul tău. Oricât de bine intenționat ai fi, tot se va găsi cineva care să-și scuture în preajma ta haina murdară. Chiar dacă viața-ți repartizează cele mai nenorocite lămâi, iar tu faci, fir-ar să fie, limonadă, cineva-ul acela tot va strâmba din nas și va spune că ce mare filosofie ești tu pe pământul ăsta? Și ești! Rezumat la o viață. A ta. Nu veșnicești prin dicționare. Te ridici pe verticală, strănuți, îți bei limonada, apoi la revedere și-un praz verde încuiat într-un punct. Povestea s-a încheiat. Cu minciunile și trădările aferente, cu judecăți de doi lei ale celor care-s de doi bani. Plătești. Cu timp, cu vorbe, cu stomac strâns în pătrățele. Se spune (doar mărșăluim motivațional pe aici) că nu ne împiedicăm de munți, ci de pietre. Problemele mici ne doboară. Cât suntem.
Azi am aflat că a murit un prieten. Mint. Nu era prieten pentru că mă gândeam la el de două ori pe an. Sau și mai rar. Și atunci din întâmplare. Dar, de fiecare dată, zâmbeam pentru că a fost bun și sonor și trăsnit. A fost primul om pe care l-am întâlnit când m-am dus la școală să predau. El era profesor de fizică. Cu puțin mai mare decât mine. Trei, patru, maxim cinci ani. Habar nu am câți ani avea. Era slab și lung, cu păr cânepiu și ochi de căprioară ce știau să râdă în hohote, ce nu se sfiau să plângă. Cu gura mare. Moldovean. În câteva luni avea să se însoare cu R, colega noastră de chimie. Brunețică și tăcută. Ardeleancă atipică. Sunt sigură că au fost fericiți. Pentru că nu știa altfel.
Un an mi-a fost coleg. Doar un an. Însă a fost un timp atât de concentrat, atât de intens că nu mi-ar ajunge o viață să scriu despre el. În septembrie următor aveam să plec la altă școală, pentru că viața era un carusel ambițios, iar eu aveam multe de făcut. Au rămas în urmă amintiri dulci. Un an dilatat, cald și frumos. Atât de frumos… Azi Ț. nu mai e. Limonada lui a ajuns la punctul final.
Începusem să scriu despre trădări mici, despre minciuni inutile și oameni care te strâng fals la piept pentru nevoile lor personale, de moment. Pentru pragurile pe care vor să le treacă sprijinindu-se un pic de tine, pentru un smoc de iarbă din curtea ta. Mărunțișuri. Dar m-am oprit din scris.
„Am de la Em Sava toți copiii săi de literă de până acum; și o bucată de ,,Cer canadian”. Cred (și e posibil să mă îndoiesc) că rândurile ei din ,,Fluturi și alte frunze” sunt un act în tandem cu ,,Nu striga niciodată ajutor”. Un ,,act existențial”, de o simplitate covârșitoare, în care nu forma primează, nici volutele literare, ci trăirea, dezvelirea, îngemănarea cu sinele și spunerea unor adevăruri despre sine, despre viață, în felul genuin și prea sincer al copilului care se întoarce-n matca amintirilor și se bucură. Ca și-n acest poem, în care eul liric (nu m-am mai gândit după bacalaureat că voi mai scrie vreodată ,,eul liric”, râd) spune că omul e câine și câinele e, de fapt, om. Omul, spune ea, „îți pune zăbală”, „îți fură vara”, „te frânge în două” și „te apune”. Mi-a plăcut deslușirea unei idei într-o formă atât de simplă, căreia i se alătură, negreșit, impactul transferului dinspre animalitate spre om și viceversa. Oamenii ar trebui să invidieze câinii (presupuși ca fiind răi, de pe vremea când sălbăticia lor nu ierta pe nimeni) care-i întrec când vine vorba de umanitate. Ce răsturnare dureroasă a lumii. Căderea de pe nori e rezolvată în chip insolit prin ,,Dar am carnea bună și memoria proastă. Mă vindec și uit”. Iar diferențele dintre oameni au ceva dulceag și ironic în contratimp, care mi-au amintit de purecii lui Aristofan, ale căror sărituri le măsura Socrate. Cu puțină atenție, fiece poem își relevă seva ideilor; din ceea ce pare o joacă transpar o sumedenie de rescrieri a unor idei care ne înalță și ne cioplesc ca persoane. Em Sava mi-a destăinuit pe prima pagină, cu aceeași nonșalanță și maturitate, ,,…aici nu sunt versuri […] Sunt eu.” Îmi doresc ca acest act curajos, de trecere a unui prozator la poezie (pas greu în ochii mei), să fie primit cum se cuvine. Primit cu drag și citit cu inimă deschisă! Cartea poate fi comandată ușor din librăria SIONO! Link: https://www.sionoeditura.com/…/fluturi-si-alte-frunze…/
Spune scriitoarea Simona Poclid, autoarea cărților: Teatru în stomac, Pescarul nimicului și Monștri cu bot de catifea.
Fluturii sunt fluturi. Zboară din floare în floare și mai trag și câte-o frunză în ispită. 🙂 Îi găsiți la librăria SIONO, pe Emag de asemenea. Și la Libris (online și librăria Șt. O Iosif din Brașov) Și la Librăria Gaudeamus – Cluj
Să vă spun sincer, am încercat multe la viața mea. Dacă inițial am vrut să mă fac învățătoare (că o iubeam de nu mai puteam pe Tovarășa), m-am răzgândit în clasa a cincea când am cunoscut-o pe Diriga. Profă de română mă fac, mi-am zis și m-am ținut de cuvânt. Și acum îmi amintesc primele ei vorbe când a intrat în clasa noastră: „Eu nu cred că există copii răi”. Avea o rochie bleumarin și cei mai calzi și albaștri ochi. În plus am fost feblețea ei, că scriam compuneri frumoase și oftam de drag la lecțiile ei. Aveam vise ce se agățau în castanul din fața școlii, pentru că eram copil, iar copiii n-au îndoieli în legătură cu viitorul.
În România am avut un itinerar cuminte: elevă, studentă și apoi profesoară. Dar vântul vieții m-a zburat la capăt de pământ, în Arțaria mea dragă și așa a început aventura. Însă n-am lăsat limba româna să-mi plece la plimbare, că era prietena mea și ei îi șopteam la ureche și bucurii și doruri. Și-a stat cuminte lângă mine, că, indiferent de jobul oficial, predam la școala de limba română, făceam corectură de carte și ziar și, mai apoi, am început să scriu și, în paralel, să fiu colaborator cu edituri și publicații din țară și diaspora.
Apoi, într-o zi cu soare (bănuiesc) a venit ideea cu editura și i-am așezat Ana în brațe. (Impropriu „i-am”. 🙂 ) Și cu tot sufletul am scos cărțile pe care am avut onoarea și bucuria să le nășim: 30+ și înfloritoare a Irinei Alexe, Pași în doi de Mirela & Remus Crâșmaru, Ieșirea din sertare de Alexandru Dospinescu, Fluturi și alte frunze ale subsemnatei și proaspăt ieșită din cuptor: antologia SIONO concretizată în două volume: Nuanțe de piper și ciocolată și Inima nu face riduri.
În anii trecuți, când doream ori când începusem să public, mă întrebam oare ce se întâmplă în bucătăria internă a unei edituri. Tare-aș fi vrut să știu anumite detalii și, firește, că nu aveam cum să aflu. Acum, fiind de partea ambelor baricade vă povestesc, deși m-am lungit ca baba Dochia cu o introducere de un kilometru. 🙂
Știți cu toții că a fost concursul. Selecția textelor care a durat zi de vară până-n seară. Pentru că da, la noi (nu știu alții cum sunt) se lucrează cât se poate. Până ies ochii din orbite ori până sar tastele laptopului. Șapte din șapte. Păi cum?
După lupte seculare ce au durat niște săptămâni, am luat hotărârea. Pardon: HOTĂRÂREA. Cea de a face două volume în loc de unul. Ați înțeles, dublu volum de muncă, dublă investiție financiară. Acum să nu credeți că o editură se trezește de dimineață și descoperă că zâna Măseluță i-a așezat sub pernă niscai bănuți de aur. Nici vorbă. O editură e formată din oameni care mănâncă, beau cafea și trebuie să plătească netul, curentul și apa caldă. Noi am investit inițial ore multe, multe de muncă și ceva arginți.
Într-o foarte largă paranteză am să vă spun că indiferent cât de multă muncă și timp intră între copertele unui manuscris și cât de înalt self esteem are autorul, cititorul este cel care stabilește diagnosticul unei cărți. Am auzit adesea păreri foarte arogante că editura e datoare să și să pentru că autorul a investit timp și creativitate. O fi investit, dar editura, pe lângă faptul că este un business care pentru a exista și funcționa trebuie (nu este opțional!) să câștige, ea promovează valori în care crede. Repet: vorbesc din punctul meu de vedere și din activitatea SIONO. Referindu-mă la experiența cu două edituri mari cu care am colaborat… ele cam strâmbă din nas la manuscrisele românești. Strâmbă din nas în culise. Nu pe față. Și exista un cheag de autori români care, ori au fost la momentul potrivit, la locul potrivit și azi au experiență și nume legat de editură, ori sunt copii ai unor grei de la editură care au fost la locul potrivit. Tăiați-mă, spânzurați-mă, e părerea mea.
Revenind. Am selectat textele. Sigur că fiecare dintre noi am avut bucăți favorite. Cu mâna pe inimă vă spun că la unele nici nu am respirat citind, la altele am râs ori m-au emoționat peste măsură (cu vreo două nu am empatizat). Dar votu-i vot, corectitudinea corectitudine și sunt 52 de texte. Adică e conținutul generos și spumos. Nu o firimitură. Ai ce să ronțăi și la felul doi și la desert.
Booon. După selectare a urmat repartizarea pe volume. Aici a fost simplu. Am tras la sorți și am aranjat apoi în ordine alfabetică fiecare volum. A urmat corectura inițială. La multe dintre texte, corectorul a fost Nouria Nouri, îndrăgita actriță, care este și un experimentat editor și redactor. Mâna a doua de corectură a fost efectuată de colega noastră Ana Russe. A urmat redactarea, făcută de mine la majoritatea textelor. Apoi tehnoredactare și grafica copertei unde au lucrat colegii noștri computeriști. 🙂 Picturile copertei, fonturile și ideea de degrade aparțin pictoriței clujene Mirela Pete, tăietura aceea șmecheră colegului nostru Răzvan, iar culorile le-am potrivit eu. Înainte de trimiterea la tipar, volumule deja paginate au trecut printr-o nouă corectură, apoi au fost trimise la tipografie. Acolo am cerut câte o carte-test pe care, ghiciți! Am corectat-o încă o dată. Rolul corecturii i-a revenit de această dată colegei noastre, Magdi. Când am scos cartea de la tipografie am modificat puțin și culorile, pentru că mașinile tipografului și culorile graficianului nu erau identice.
Joi și vineri au fost gata cărțile. Și a urmat nebunia împachetării. Nu vreți să știți. Pachete și pachețele (conținând de la o carte până la patruzeci). Curier. Curier cu ramburs. Poștă. Poștă cu ramburs. Poștă cu ramburs și recomandată. Poștă cu străinătatea. Poștă cu străinătatea cu tracking number. Liste și listuțe. E-mailuri de confirmare. Ultimele detalii cerute de la autorii SIONO. Numere de telefon. Duble verificări și un munte de pachete în creștere. Hârtie, cărți, litere, markere, bandă de lipit, cafea, foarfeci, cutii și câte-un mic accident (hârtia taie), etichete, pizza… ceva de genul acesta. (Ce-ar fi să mă angajez la poștă?)
De azi se găsesc la librăria editurii. https://www.sionoeditura.com/shop/ Le dăm drumul cu dragoste și ceea ce vreau să vă spun este că litera, cartea, ne-a unit cu o legătură fantastic de caldă. Legătura SIONO. Începând din iunie v-am cunoscut. Ne-am apropiat de voi. V-am făcut prezentări, ne-au venit idei pe parcurs. Am șlefuit, am așezat. Am schimbat. Am ținut cont de sugestiile voastre, de păreri care au aterizat printre cuvinte, de rugăminți venite pe e-mail. Eu mi-am strâns la piept fetele (și băieții), pentru că le știam cuvântul de pe blog. Au scris niște texte! M-am îndrăgostit și de alte stiluri și de alte zbateri de gând, de alți autori pe care i-am descoperit acum.
În acest weekend am finalizat pachetele. De ieri au început să plece spre voi. În România, Anglia, Belgia, Canada, Franța, Germania.
Încheierea mea e scurtă: A fost o bucurie să colaborăm și să creștem împreună această emoție ce poartă două nume și e închisă între coperte. Numele le știți, iar semnătura vă aparține.
Azi… da, vineri. Constat că aproape de fiecare dată mă mir când scriu că e vineri. Cum, când? Până şi mirarea devine obişnuinţă şi nu mai ştiu exact dacă mă mir cu adevărat sau o scriu aşa, că e un fel de tic, un fel instinct care lipeşte metodic mirarea de această zi. Am în faţă un calendar de birou care-mi spune că au trecut din anul ăsta 282 de zile. Sau mai bine le spun pe cele rămase: 84. Mă credeţi că încă simt mirosul rămas în Piaţă după artificiile de la Revelion? Dacă nu mi s-ar părea complicat să deschid calculatorul, v-aş spune şi câte ore mai sunt din anul ăsta. Dar pe cine interesează asta? Sau cui i-ar folosi? Şi la ce i-ar folosi? Ce am face cu ele? Cifra aia, poate mult mai mică decât credem, ne-ar putea determina să le facem să fie mai…
Fiecare poveste începe odată ca niciodată. Nici nu-ți mai amintești cum a luat naștere. Volumele SIONO se apropie de apariție. Cărțile au fost corectate, redactate și iar corectate. Sunt pe ultima sută de metri la tehno, așa că le simțim mirosul de tipar proaspăt în curând. Copertele au fost gata azi noapte după 12. Cu desene, fonturi și ideea de degrade ale Mirelei Pete. După mai multe încercări și variante primite de la graficianul editurii, am zis: Asta e! Și aceea a fost. La fiecare dintre cele două volume. Felicitări autorilor, Mirelei, Nouriei și colegilor mei!
Vârsta nu-i decât o cifră. Și a toamnei și a verii. Tot cifră e. Azi a fost frig și din punct de vederea al zgribulelii personale a fost prima zi de toamnă. Mi-a fost frig cu ceva ploaie și destul de înnorat. Nu-mi pasă ce zice calendarul. De dimineață am simțit clar mirosul ei pregnant, ușor crispy. Toamnă. Am trecut prin oraș – dusă de nevoie – că n-aș fi ieșit din casă nici cu pistolul la tâmplă. Nu că mi-ar plăcea în mod deosebit să stau acasă, deși, să nu mă înțelegi greșit, ador camera mea și casa mamei mele (da, vezi? nu mai zic a părinților mei). Deci zic că-mi place acasă și mă bucur de Yogi și Sauga (nu în primul rând, că mama e firește pe piedestalul gândurilor și dragostei mele românești), dar n-aș fi ieșit pentru că am de lucru mult. Volumele SIONO se cer duse la tipar, se cer înflorite copertele, se cer citite rândurile de ochi curioși. Și sunt splendide. Firește că am preferințe: ador anumite texte, altele îmi plac mai puțin, dar e unică perspectiva. E ca și cum ai așeza un obiect în fața unor pictori și fiecare l-ar reda în felul lui. E incitant. E interesant. E curios.
Am început de la Ana și am ajuns la Caiafa. Am trecut prin centru și era frig și erau culori îmbibate de lumină. Iar lumea se grăbea să viețuiască pe la joburi. Terasele stăteau la pândă. Iar eu, pentru că am trecut prin centru, am fotografiat o mâță roșcată și o terasă goală, dar cu cărți într-un geam (detaliu important) și mi-am văzut de ale mele. 🙂
Ca o observație personală (a câtea? 🙂 ) văd că mă apucă pofta de scris pe măsură ce se răcorește afară. Bine, chef să scriu am tot timpul, însă la rece cuvintele dau pe dinafară ca o dulceață fermentată într-un borcan la care i-ai scos capacul și iese șuvoi, de te minunezi cum ditamai monstrul a șezut cuminte-acolo.
Altă observație ar fi că lumea nu prea are timp de poezie. E o fază a omenirii foarte puțin poetică. Lumea țipă că nu vrea poezie, că nu e timp de poezie pe pământ. Editurile sunt asaltate de poeți care plîng că România nu-i vrea. Librăriile spun în șoaptă: „Nu poezie. Poezia nu se vinde. Ne pare rău. ” Nu le pare, dar e formula standard a umanității. Masca diplomației și a refuzului. Poezia e pusă pe hold pentru generații viitoare. E o fază. Mușcăm din ea pe ascuns când emoția ne strânge de gât. Când ne împușcă lacrima ori ne lovește săptămâna chioară. Aia cu zâmbet tâmp când oamenii toți sunt buni și frumoși. Poezia e nebunul de pe tabla de șah. Facem jogging și ne pliem la realitatea unui septembrie 2020. Simetric.
Despre Fluturii mei nu am povestit prea mult. Am fost un pic nedreaptă și cu ei și cu frunzele aferente. Mai timidă cu ei, mai șovăitoare. Poate pentru că eu nu scriu versuri.
Ana și Pași, fiind construite treaptă cu treaptă, am dat din casă pe parcurs. Așa mi-a fost natural. Unii nu spun nimic despre ceea ce scriu, considerând că e bine să păstreze misterul. Eu am câte-un impuls și mai scot la vedere câte-o bucată.
Fluturii-mi erau prin buzunare, prin gânduri, prin sertare și sub pernă. Mereu cu mine. Foarte ai mei și foarte timizi. Nici acum nu voi spune nimic despre ei, însă voi face copy/paste aici cu ce mi-a spus Cristina. Ea scrie. Citește. Și mă citește.
”Ești o împletire de litere îndrăznețe, purtătoare de toc cui, (nu mai am rabdare pentru ghilimele) care împletesc lumina țâșnită din sufletul tău frumos. ”
„Mi-am făcut o cafea (asta dupa ce am ascuns ceasul) am curătat niște nuci, mi-am luat o plăcinta cu mere home made (of, of, of si aoleu, mijlocelul meu) și m-am așezat comod până pe la șapte când plec la gardă.”
– Am emoții, i-am spus când am auzit că se apucă de citit Fluturii mei.
„Să nu ai. M-ai dat peste cap încă de la început. Îți închipui că le citesc și simt nevoia să o fac iar, cu voce tare, ca și cum aș fi pe scenă, în anii mei de cenaclu, recitând pentru toti cei care vor citi versurile astea. Cu inima, pentru că nu se poate altfel. Balsam sunt, nu cuvinte… Și încă nu am ajuns la final. Să nu mai spui că tu nu știi scrie poezie. Sau poate ai dreptate. Nu știi scrie, ești poezie. Și cartea asta te lasă cu gustul amar că s-a terminat prea repede. Nu, tu nu scrii versuri. Tu scrii povești, așezate cuminți în poezii care se strecoară una după cealaltă, punând încet, încet stăpânire pe inimă și gânduri, până la contopire, făcându-te să te întrebi cum de au ajuns ele, gândurile tale cele mai ascunse să arate așa frumos în pagini de carte. Citesc și zâmbesc și plâng (nu știu de ce, fericire și tristețe laolaltă, că așa e viața făcută, din amândouă) și iarași râd. Citesc… Nu am terminat. Si nici nu vreau. Știi, cred că am devenit dependentă de cărțile tale…
Nu știu ce aș mai putea să spun. Doar gânduri razlețe, fără legăură unul cu celălalt sau poate nu… Știi… Îmi doresc să nu sece niciodată călimara aia…
Vreau o colecție maaare, semnată Em Sava (mai știi povestea aia cu îi dai omului un deget și el… dar tu ești de vină, de ce scrii așa de frumos?)…
Încă nu imi revin din bucuria de a te știi acolo, suflet în sufletul meu… Nu pot face înca ordine în gânduri. Se îngrămădesc toate, strigând care mai de care, eu, eu, eu, ca niște școlari cuminți care și-au făcut bine lecția, și eu nu știu pe care să îl las primul… Vrei un verdict? Este una dintre cele mai frumoase cărți de versuri pe care am citit-o de multa vreme. În general, atunci când citești poezie, îți asumi din start că nu vor fi toate pe gustul tau, că unele îti vor atinge inima, altele vor fi o înșiruire de cuvinte frumoase, nimic de zis, dar care nu se pliază și pace peste felul tău de a simți, nu găsesc cheia aia de rezonanță. Aici însă, dacă nu lacrimezi de dor, de dragoste, de tristețe, râzi de maniera jucăușă în care ai personalizat o floare, o frunză sau… o oaie. Daca nu simți nevoia să visezi la gândul unui dor pe care îl credeai bine ascuns, te refugiezi printre anotimpuri care se creionează pur și simplu în culori, nu în cuvinte. Pur și simplu e o carte pe care nu îți vine să o lași din mână, o carte care cred că poate convinge și pe cei mai sceptici că poezia chiar merită citită.
Ela, tu stii ca ti-am spus si cand nu mi-a placut foarte tare ceva. Bine nu la genul, vezi ca nu e bine, sau nu-mi place sau mai stiu eu cum, dar tot am zis eu ceva acolo. Asta am simtit, asta am scris
Dacă stau să mă gândesc, ți-a fost teamă la Pași, și mai mult la Ana și acum la Fluturi. Să îți aduc aminte cum au fost primite primele două?”
Asta mi- spus Cristina. Eu o iubesc. Nu pentru cuvintele ei (și, Doamne, cât de minunat vorbește), nu pentru valul de catifea caldă ce vine de la ea înspre mine, ci pentru omul acesta care face poezie din tot ce atinge. E un pic nedrept să pun aici cuvintele ei. I-am cerut voie, dar tot simt că am deschis un geam, un spațiu care era doar al nostru: al ei și al meu. Însă am simțit că fluturii mei au căutat adăpost la ea. De dragul lor am lăsat să iasă în curte cuvintele ei. De dragul fluturilor și frunzelor mele, de dragul fluturilor și frunzelor în general.
O știu de ceva vreme. De fapt îi știu blogul. Îi știu litera și vibrația. Într-o zi mi-a scris că a citit „Pași”, că povestea a răscolit-o. „Am citit cartea cu inima și am murit de emoție!” spune Ami Ancelin, așa cum apare în „Nuanțe de piper și ciocolată”. Nu vreau să spun prea multe despre ea, pentru că vreau să aveți bucuria să o descoperiți în volumul despre care v-am zis. Vă promit că va fi o bucurie. Prezentarea, sau mai bine zis itinerariul ei, este diferit de tot ce am primit până acum despre Pași.
“se intampla sa intri pe usi deschise, care sa nu fie cele potrivite”- “Pasi”, Em Sava &Axel
noiembrie 2019, undeva in Liverpool
am douazeci de minute de pauza. mai am de facut niste inregistrari, rapoarte…le dau naibii, faca-le cine vrea! stiu ca el e in Londra, in trafic. mi-a trimis un mesaj dimineata: “te iubesc!”. i-am raspuns automat:”iubeste-ma!”.
-stii, cineva a scris o poveste de iubire…
( nu obisnuim sa ne salutam, nici macar nu ne intrebam “ce mai faci?” ori “esti bine?”. intotdeauna intram direct intr-un subiect din care ghicim unul despre celalalt cum este, dar acum astept cu emotie raspunsul lui.)
-ce poveste de iubire mai frumoasa decat a noastra poate cineva scrie?!
-nu am citit-o inca, dar simt ca e ceva acolo si trebuie sa o citesc!
-si mie mi-a fost dor de noi! te las cu povestea ta de iubire. sunt in trafic.
o iarna cu vant rece si ploi ne imprastie asteptarile. tu imi dai o mie de motive sa plec, dar eu inventez o mie de motive sa raman. uitam si lasam la intamplare toate visele. culegem cioburi din ce a mai ramas dar avem inimile sfasiate. un adevar crud ne umbreste sufletele : suntem legati de alte iubiri, care inca mai ard sovaitor sub cenusa. stim ca nu vom fi niciodata impreuna.
–suntem scandalos de imorali!
o moralitate subtila ma face sa pledez nevinovata:
–daruire deplina si pe toata viata! da! dar ce faci atunci cand pasiunea moare, cand totul devine obisnuinta, cand iubirea nu mai e iubire, ci rutina? ce faci atunci cand respiri acelasi aer, imparti acelasi pat conjugal, ani cu aceleasi dimineti, nopti si zile, dar el inca nu stie nimic despre tine? asta nu e scandalos de imoral?
“oamenii nu par ce sunt/ si nu sunt ce cred ca sunt/ si nu sunt ce vor altii sa fie.”
mai 2020
nimic nu mai e la fel! drumurile sunt inchise, zborurile anulate, Regatul e in lockdown. viata e in lockdown. ma gandesc sa nu ma mai gandesc la tine.
intr-o primavara neastamparata venita in graba cu parfum ametitor de flori, am pe noptiera cartea pe care o asteptam de mult: “Pasi”. pasii pe care si noi i-am facut, “unul spre altul”, cand credeam ca “acesta e drumul nostru”.
doi autori, o ea si un el, un intreg, scriu o poveste de iubire. pun laolalta, capitol dupa capitol, pe acelasi fir, o iubire despre care vorbesti in soapta. o iubire pe care o ascunzi sub perna. niciodata sa nu spui niciodata. chiar si atunci cand ai decis ca ti-ai decis destinul. habar nu ai de unde vine, obraznica si neanuntata, iubirea care te trezeste si te arunca in bratele altcuiva. “suntem oameni, pacat din pacat. iubim”.
am trait cu neliniste povestea lui Alex si Nicole. cu nerabdare! m-au tulburat emotiile lor. cartea e un exercitiu de iubire. e despre intrebari si raspunsuri. alea multe din suflet.
–e iubirea lui Nicole, nu e a ta, si eu nu voi fi nicicodata Alex. sentimente?
Proiectul de carte SIONO a început în luna iunie. Dacă inițial am vrut să publicăm un singur volum, mulțimea de texte venite la redacție ne-a făcut să transformăm acel unu în doi. Astfel 52 de autori vor fi publicați în cele două volume ale antologiei noastre. După anunțul inițial din iunie, am fost surprinși de avalanșa de texte. Ne-am suflecat mânecile și ne-am pus pe citit. După evaluare am renunțat la mai mult de o sută de texte, rămânând, așa cum v-am spus, 52. Personal, m-am bucurat tare de participarea celor de pe blog. Am avut surpriza să descopăr și noi autori, oameni care scriu minunat. Unii dintre ei sunt autori consacrați, au o activitatea literară „grea” în spate. Alții sunt debutanți. Vă mărturisesc că inițial am făcut cunoștință cu textele, în majoritatea cazurilor necunoscând autorii. Abia când ne-am ocupat de prezentarea lor (fiecare autor va avea o scurtă prezentare) am văzut cine e debutant și cine are cărți și articole publicate. Adevărul este că avem niște nume pe cinste.
Copertele, foarte frumoase, poartă semnătura talentatei pictorițe Mirela Pete (și Fluturii mei poartă semnătura ei), iar corectura a fost făcută de Nouria Nouri. Exact. Chiar ea. Frumoasa actriță are o bogată activitate de corector/redactor/editor.
Așa cum v-am spus, vor fi două volume cu texte extrem de interesante și variate, cu interpretări și variante, cu o scriitură frumoasă și bogată, poetică ori antrenantă, veselă ori tristă.
Primul volum se numește Nuanțe de piper și ciocolată – It is what it is, iar al doilea Inima nu face riduri – Life happens. Da, am ales și subtitluri în engleză. De ce? Pentru că suntem cetățeni universali. Pentru că sună interesant. Pentru că ne reprezintă acest dublu joc cu expresii foarte cunoscute.
Volumele vor fi independente. Nu va fi scris pe ele numărul volumului, astfel ca autorii și cititorii care vor dori un singur volum, să nu aibă senzația unei jumătăți. Dar, în același timp, cele două volume vor arăta bine împreună.
Autorii selectați au fost trași la sorți și apoi aranjați în ordine alfabetică. Pentru că textele sunt inegale ca număr de pagini s-a nimerit ca în Nuanțe de piper și ciocolată să fie 27 nume, iar în Inima nu face riduri, 25. Nuanțe de piper… : Ami Ancelin, Nicoleta Beraru, Ionuț Calotă, Dan T. Castanman, Cristina Centea, Antonela Chezan, Camelia-Maria Cîmpean, Marina Costa, Issabela Cotelin, Cristina Cristea, Florentina Loredana Dalian, Otilia Dima, Caleopi Efrem, Diana Gole (Diana Neață), Fabiola Ion, Monica Adriana Ionescu, Dana-Maria Jugăurs, Irina Magierka, Diana Adriana Matei, Dana Mierluț, Iulia Nani (Bertea), Dana Nichițelea, Clara Elena Păun, Mirela Pete, Mona Șimon, Ileana Vlădușel, Andra Corina Vrabie. Inima nu face riduri: Irina Alexe, Ionel Anghel, Alina Elena Bratu, Margareta Cloșcă, Cristina Dumitru, Irina Georgiana Filip, Corina Finta, Livia Furia, Simona Gânj, Leila Sandra M., Larisa S. Maria, N Marianne, Cristi Nedelcu, Vera Oren, Petruța Petre, Cătălina Popa, Paulina Popescu, Costin Preda, Petru Racolța, Monica Stan, Oana Stroe, Bianca Timșa Stoicescu, Daniela Toader, Florina Turuga, Irina Cristina Țenu.
Acest proiect a însumat foarte multe ore de muncă. Evaluare. Discuții îndelungi, pentru că textele calificate au fost analizate de membrii redacției până s-a ajuns la un numitor comun. După stabilirea câștigătorilor a urmat repartizarea pe volume.
Antologia o să apară în curând tipărită pe hârtia aceea, o idee spre crem, odihnitoare pentru ochi. La fel ca Ana și Pași. În final vă pun câteva fragmente, furate la repezeală, fără să dezvălui autorii. Șșș! Să nu spuneți nimănui că am dat din casă: *** „Dacă voiam lumină, era de ajuns doar să mi se aprindă călcâiele ca niște torțe ale căror scântei trosnesc a chitară în rimă albă. ” *** „Nu ploile sunt triste, oamenii sunt triști, gândește el, simțind tristețile multiplicate ale tuturor celorlalți Ștefani, prizonieri impotenți ai ouălor de cleștar făurite de cer.” *** Iubirile mele au fost multe și sărite de pe șine, dar iubiții aferenți nu s-au ridicat la înălțimea nici măcar a traverselor de cale ferată. *** Cel mai nașpa a fost când, deja sărită bine de adolescență, m-am îndrăgostit de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler, pluteam ca un fulg pe aripile vântului, ce mai! Când am realizat că ăla era de mult oale și ulcelușe, l-am bocit o săptămână, de nu știa nimeni ce am și ce să-mi mai facă. M-au dus la doctori, la babe, la popi, până când am țipat și le-am zis să mă lase să-mi trăiesc în liniște drama, băgându-i în ceață mai ceva decât erau. Auuu, veața mea! ***
PS. Mă exasperează noul format WP. Voi v-ați obișnuit cu el. Nu am opțiunea (ori n-am găsit-o eu) să pun două poze împreună.
Azi… da, vineri. Constat că aproape de fiecare dată mă mir când scriu că e vineri. Cum, când? Până şi mirarea devine obişnuinţă şi nu mai ştiu exact dacă mă mir cu adevărat sau o scriu aşa, că e un fel de tic, un fel instinct care lipeşte metodic mirarea de această zi. Am în faţă un calendar de birou care-mi spune că au trecut din anul ăsta 282 de zile. Sau mai bine le spun pe cele rămase: 84. Mă credeţi că încă simt mirosul rămas în Piaţă după artificiile de la Revelion? Dacă nu mi s-ar părea complicat să deschid calculatorul, v-aş spune şi câte ore mai sunt din anul ăsta. Dar pe cine interesează asta? Sau cui i-ar folosi? Şi la ce i-ar folosi? Ce am face cu ele? Cifra aia, poate mult mai mică decât credem, ne-ar putea determina să le facem să fie mai…
Sweet & Salty 