Probabil că v-am plictisit până la epuizare și, când auziți „despre” cărțile mele, vă întrebați: iar vine asta cu Ana ei ori cu Pași? Însă eu mă minunez în continuu, deși sunt la a doua carte și la atât de mulți dragi care îmi scriu. Și tot minune mi se pare. E ca și cum ar veni mereu și mereu Moș Crăciun, iar comoara mea de cadouri ar crește. Și nu mă lasă inima să nu spun, pentru că e de spus. Și mai ales pentru că amintirile se duc, se pierd. Dar cum să nu te bucuri când stai tu așa, bine-mersi, cu burta la soare (metaforic, firește că stai cu burta pe computer, de fapt nu cu burta ci cu degetele) și te trezești cu mesaj ori/și cu tag. Și cum să le păstrez pentru mine? Cum să le uit? Le pun aici, la păstrare, cu riscul să vă obosesc, ori să vă supăr, ori…  Însă dacă le pun aici, aici vor rămâne și nu le voi pierde prin miile de foldere din computerul meu neorganizat.
De la Nicoleta – Flori de mandarin, citire:

„Tocmai am terminat de citit ieri Ana. Am cumpărat-o zilele trecute pentru Anca Tanner care îmi este prietenă. Ideea era să o pun la poștă după ce se dă drumul la a circula mai liber, deci e ceva vreme până atunci. Și am zis că, dacă tot o am în casă, nu strică să o citesc și eu. Efectiv cartea asta nu doar că m-a prins, ci m-a acaparat cu totul. Eu aș pune-o în lectura obligatorie pentru liceu. Am fost atât de profund impresionată, așa de marcată de cartea asta… și nu scriu asta pentru a vă lăuda. Este purul adevăr. Am citit Pași, și recunosc că nu m-a dat pe spate. Dar Ana…. Ana este o carte în care mi-am recunoscut bunicii și istoria, unde m-am regăsit și pe mine însămi.
Am scris acest articol despre carte, deși e sărăcuță recenzia față de impresia pe care mi-a lăsat-o. 
Și pentru că mi-a plăcut așa mult, mi-am comandat azi una și pentru mine, ca nu cumva să rămână biblioteca mea fără ea. Mai ales că mai sunt trei pe stoc din câte se pare.
Cred că mi-ar plăcea în continuare să știu ce s-a întâmplat cu „morții”care au plecat spre America, dacă au reușit chiar să își găsească rostul formându-și un nou început.
Se vede mult suflet în ea. Am plâns când am citit-o. Și nu plâng ușor.
Vă îmbrățișez virtual, dar o fac cu toată inima.”

Ana” de Em Sava nu este o carte, este o operă literară deosebită. Rareori mă impresionează o carte până la lacrimi, dar „Ana” m-a făcut să râd și să plâng deopotrivă. Am citit cartea asta cu atâta drag, regăsindu-mă printre rânduri. „Ana” nu este un roman siropos din care nu rămâi cu nimic, ci este istorie și cultură împletite cu profunzimea naturii umane. Cu siguranță această carte rămâne pe raftul cărților de top în biblioteca mea. Recenzia vă ajută să pătrundeți o clipă în lumea Anei”. #ana #emsava #editurasiono

Ana – O carte ce pecetluiește inima

Și pentru cei care ați ajuns până aici, îmi etalez colecția de biluțe, postări de FB din ultimele două luni. Nu am pus nicio recenzie. Acelea sunt deja aici.
Două luni de dragoste de literă, două luni în care Ana mi-a fost aici, mi-a fost aproape.

ff

O cunosc de multă vreme pe autoarea romanului „Ana”, cunosc familia și lumea în care ea a crescut și s-a format. Îi cunosc și preocupările literare, talentul creator și mi-am exprimat cu mai multe ocazii aprecierea pe care o am pentru ceea ce scrie, pentru bucuria și ușurința care se resimte în textele ei. Astăzi, prin romanul aflat în discuție, Em s-a depășit pe sine, a adus în atenția cititorilor o frescă a societății transilvănene din prima jumătate a secolului trecut, având în prim-plan satul ardelean, cu specificul său, așa cum nu a mai făcut-o nimeni de când Ion Lăncrăjan, sau Ioana Postelnicu, murind, au încetat să mai scrie. Satul ardelean, prezentat printr-un studiu de caz a tot ceea ce se petrece în mica localitate Sava, trece prin schimbările impuse de evenimentele istorice care influențează întreaga Transilvanie (Primul Război Mondial, reforma agrară, Dictatul de la Viena, Al Doilea Război Mondial), iar autoarea surprinde până la cele mai mici detalii trăirile oamenilor, felul în care ei reușesc, sau nu, să se adapteze la schimbările pe care le aduce marea istorie în lumea lor. Autoarea subliniază cu foarte multă pricepere impactul pe care îl are marea istorie, prin deciziile, de multe ori absurde, care s-au luat de mai marii țării, ori ai lumii, asupra comunităților mici, așa cum sunt cele rurale, precum cea din micul sat Sava. Oamenii află despre marile evenimente prin schimbările pe care acestea le aduc în micul lor univers și nu prin știrile de presă. Pentru satul Sava istoria nu este un eveniment îndepărtat ci o intervenție, deseori brutală, care modifică oamenilor ritmul vieții, regulile străvechi de conviețuire.

Romanul scriitoarei Em Sava este totodată și un omagiu adus țărăncii ardelene care, pe lângă supușenia pe care i-o impun legile nescrise ale comunității, este puternică, de neclintit în fața vremurilor, în jurul ei familia se formează, crește, se întărește, viețuiește și moare. Comunitatea Savei surprinsă prin intermediul a trei generații de femei, prin Maria, Ana și Zamfira, este profund matriarhală. Viața se ivește, istovitor din chinurile fizice ale femeii și tot așa merge mai departe. Maria reprezintă trecutul care împovărează femeia, Ana este prezentul care dovedește tăria și dorința de emancipare a acesteia, în vreme ce Zamfira e viitorul dătător de speranță, tocmai prin  ideea de continuitate care le leagă pe cele trei femei.

Nu în ultimul rând, romanul Ana este un important document lingvistic, un colector al unui grai frumos și străvechi al Transilvaniei, în primejdie să se risipească, să se uite, să se piardă. Or, Em Sava, prin demersul său, face și o valoroasă colectare și restituire a limbii române vorbite la un moment istoric dat în această parte de Românie.

„Ana” este un roman foarte bine gândit, până la micile detalii, dar mai ales e bine scris. Pot spune că este, cu adevărat, lucrarea unui profesionist. Merită să ajungă și pe masa criticilor, pentru că abordează un domeniu evitat de cele mai multe ori de scriitorii români contemporani: satul românesc. E o carte pentru cititorii selecți, doritori de literatură bună.

Prof. Arion Hadrian

Când un om îți pătrunde cartea…
O cunoașteți cu toții pe Simona Poclid. Îi cunoașteți scriitura, delicatețea, emoția, modul ei ferm și delicat cu care face fiecare pas în viață. Ana mea a ajuns la ea. Și ea a ajuns la Ana.

În literatura română s-a mai născut o Ană. Ce bucurie, cartea a fost zămislită de mâinile unui scriitor contemporan, deja iubit, lucru care sper să-i înalțe condeiul cu și mai multă nădejde, și mai mult curaj, punându-i numele și talentul și între alte coperte. Pentru că sunt o țărancă, cartea Elei Mihu, Em Sava, „Ana”, apărută la editura Siono, mi-a frământat inima și mi-a pus-o la dospit cu grijă, sub un ștergar de cuvinte frumoase, calde, vii, de parcă mii de copite i s-ar așeza în rând și ar tropăi pe mintea celui care citește. Lumea satului românesc (al unuia ardelenesc în această carte) este plină de durere, năpastă și izbândă. Cele trei personaje, Maria, Ana și Zamfira, asistă, trecând prin ura și moartea celor două războaie, la o altă facere a lumii. Maria, nume predestinat de altfel, este hotarul jertfei, al luptei și al iubirii, scoțând din pântecele ei nu doar vlăstarele neamului, ci întreaga sevă a spiritului femeiesc, de nestrămutat și de neînvins, din orice colț de lume ar fi. Ana este nădejdea, tăria și fericirea suflului omenesc, luând de la mamă (Maria) aceeași sminteală dulce a iubirii, capabilă și de moarte în numele celui ales. Și, bineînțeles, nu în cele din urmă, Zamfira, fiica Anei, e alungată-n viață în locul morții surorii mai mari, anume parcă să împlinească filosofia circulară a vieții: oamenii mor și se nasc încontinuu, din suflet în suflet trece iubirea și se izbește-n iarba crudă, să râdă voioasă și să înfăptuiască frumusețea.

Pentru cei mai pricepuți decât mine în a scrie recenzii le va atrage atenția construcția sigură a cărții, multitudinea de personaje, puse-n rânduri cu grijă și cu pricepere, cât și capacitatea incredibilă a Elei de a reda atât de frumos și blând (oricât de paradoxal ar suna) duritatea vieții. Satul (de orice fel ar fi, din orice colț de lume, chiar și Sava, comparat atât de sugestiv cu o căldare) e condus de legi care nu se curmă și nu se scriu niciodată, dar pe care oamenii le respectă. Brutalitatea nașterii și a morții, greul muncii, săpăturile din minte și din suflet pe care războaiele le lasă, durerile personajelor, iubirile și trădările, regăsirile și dorurile se rotesc amețitor, închegat și coerent, deși, văzând la început că sunt 69 de capitole, m-am gândit că, la un moment dat, hățurile vor fi scăpate din mâini. În schimb, cartea mi-a amintit și de Preda, și de Rebreanu, și de Tudoran, smulgând din firea-mi colțuroasă lacrimi și dor, căci Sava nu doar se asemuiește cu satul copilăriei mele, dar e o bucată din inima năframă a acestui popor, pătată cu sânge amar, și de ruși, și de nemți, și de chiaburi, și de toți străinii care ne-au strâns grumazul, crezând că focul inimii noastre, cuprinsă între munți, păduri, ape și înaltul Cerului poate fi stins.

,,Ana” Elei Mihu are puterea nu doar de a descrie biografia unui neam dintr-un sat ardelenesc, nici de a scurge prin pâlnia încrâncenată a poporului nostru niște firimituri sublime și însângerate. Chiar dacă ar fi făcut numai aceste lucruri „simple”, ar fi fost îndeajuns. Dar nu; acest hotar e trecut de autoare cu picioarele desculțe, căci și stilul i s-a copt de la debut („Pași”), iar universalitatea personajelor sprijină cu tărie și curaj scriitoricesc stâlpul romanului și flamurile tragediei. Am regăsit în Maria (strașnic personaj) forța multor personaje ale literaturii universale. Femeia aceasta, pe care viața o fierbe, are cioburi din însuși sufletul lumii și parcurge lumea romanului cu o strășnicie care demonstrează (cel puțin în ochii mei) cât de tare pot bate clopotele vieții pentru unele spirite, ducându-le cu ușurință în înaltul desăvârșirii. Mi-a amintit de Oedip care-și scoate ochii, de Hamlet care se perpelește-n nedumerire, zbuciumat de iubire și datorie, de Prometeu care se chinuie la nesfârșit. Îmi asum cu bucurie asemuirile subiective pe care le fac, deoarece am regăsit în viața Mariei viața multor țărănci și pentru că am o năframă în inimă, pe care nu o dau jos niciodată, mi-am putut șterge lacrimile în liniște.

Am crezut întotdeauna, poate prostește, că literatura, bălăcindu-se și-n mocirle, precum porcii, trebuie să fie morală. Fie că vorbește despre sfinți sau despre draci, în final, orice scriitură trebuie să aibă o firimitură de moralitate. Este criteriul prin care trec tot ceea ce citesc și, mai ales, iubesc când vine vorba de cărți. Lucrul cel mai înalt, pe lângă cele multe înșirate fără pricepere de mine până aici este că cele trei personaje (le numesc așa, deși ele au trăit în realitate, căci îmi pare mai smerit pentru un cititor străin) sunt, în final, niște icoane ale vieții. Maria, Ana și Zamfira, deși trec prin dureri pe care doar imaginându-le ne-am prăbuși într-un chin capabil să ne spulbere și avântul, și frumusețea, și bunătatea, își păstrează și nădejdea, și iubirea, și credința, în ciuda cojilor pe care le scot în lume. Îmi permit să vă întreb dacă există ceva mai frumos pe lume decât să fii rănit atât de rău de alții și tu să nu-i plesnești, deși toate legile lumii ți-ar permite?

Maria va îndura iubirea săracă a primului bărbat, va crede cu naivitate în promisiunile celui pe care-l iubea, își va pierde primul născut, cel blând și atins de Dumnezeu, va trece prin lipsuri și prin hula lumii, cu pieptul jupuit, cu toată viața dăruită copiilor ei, făcând din fiece zi un altar pentru jertfe. Tăindu-și inima câte puțin în fiecare zi, își va petrece viața așteptând binele divinității. Frumusețea aceasta, în care cred, dar mărturisesc că nu-i ușor de dobândit și nici de așteptat, m-a însoțit de-a lungul întregului text. Fiica ei, Ana, și nepoata, Zamfira, au venit să întărească speranța că ducând binele în cârcă, chiar și atunci când îți sparge coastele, nu-i fără rost. Totul încununat, desigur, de gestul autoarei de a turna în rând viața acestor femei, împlinind un drum al sufletului care a trecut dintr-o femeie în alta, dintr-o generație în alta, trimițindu-și, fără tăgadă, iubirea, puterea de sacrificiu, dreptatea și frumusețea. Din pântece în pântece au trecut, rând pe rând, toate, ca să se odihnească sub mâinile nepoatei. Un gest măreț și gingaș pentru a sărbători amintirea celor care se odihnesc sub pământul ce-l călcăm. O adâncă datorie plătită de cei mai tineri către strămoși și, de ce nu, o cădere în genunchi în fața lui Dumnezeu care a croit lumea amestecată-n durere și fericire.

Am început să scriu gândindu-mă să vă recomand cartea, dar cumva, parcă aș mai păstra-o pentru mine. Încă un pic. O să-mi înving acest egoism, din dragoste și pentru Maria, și pentru Ana, și pentru Zamfira, și pentru Ela. Le simt ca pe niște mame venind din timp, rotindu-se pe lângă inima mea, povățuindu-mă. Viețile lor, zbuciumate, sub furtună, însorite și înmiresmate concurează cu orice altă viață a literaturii de oriunde.

Sunt mândră, deși, firește, nu am niciun drept, că există astfel de scrieri în literatura noastră și că, iată, cineva nu doar descrie satul, ci îl și cântă, vorbind despre oamenii pe care această țară i-a avut cândva. Mă îndoiesc că alții ca ei se vor mai naște cândva.

Sper ca „Ana” să fie pusă de timp, de cititori, de critici, pe raftul cu literatură contemporană valoroasă. Și să fie, pentru cine se va mai încumeta pentru o așa jertfă, un model de roman contemporan care tratează o istorie care pentru mulți va fi, din păcate, în curând, uitată. Cartea aceasta cântec, jale și bucurie merită citită. Veți vedea! Este precum boabele de rouă care, deși bătute-n cap de Soare, nu se usucă niciodată.

(P.S. În plus, aveți ocazia să învățați și câteva cuvinte ardelenești! 🙂 )