Când scrii

Image result for ice cream and books

Când scrii e ca și cum ai mânca hulpav o înghețată delicioasă. Mare, aromată și doar a ta. Te înfrupți din ea cu mulțumire orgasmică, ca și cum ar fi unica ta clipă aici, pe pământ. Carpe diem.
De fapt nici nu știi unde ești, că te mai împiedici de câte-o stea prin casă. Te oprești, mai pui  o culoare, te dai în spate, așezi lupa bine și râzi. Sau plângi. Mai muști o halcă de poezie și-ți scarpini pântecele sufletului. Sătul.  Singur și sigur. Nu-ți pui întrebări pentru că ești tu cu tine. Ești singur, nu însingurat.
Singurătatea asta a scriitorului ori a poetului e un soi de baie în miere. Curgi. Nu gândești ce va fi next. Te destrăbălezi în tine cu tine și lumea pe care tu o creezi pentru tine e perfectă, pentru că poartă amprenta ta, mirosurile tale, până și temperatura corpului tău.
Apoi pui punctul final și te uiți pe fereastră. Scrisul se cere afară. Să zboare. E gata. Născut. Înțărcat. Trebuie să plece. Și-l dai. Greu îl dai. Cordonul ombilical se rupe.
Și se întâmplă minunea primitului. Omul muritor cu timp limitat la o viață ia, drămuiește, cântărește și din timpul lui de viețuit îți dă ție. Citește. Te citește, te gândește, te trăiește. Pentru că el iese din viața lui și intră în viața și gândul tău. Este marele tău critic. Este cel ce-ți deschide poarta.
El, omul cu suflet și gând și ochi de citit. El, care din porția lui de viață, îți dă și ție. Și faceți schimb. Îi dai emoția. El îți dă gândul lui întreg și lipește zâmbet pe fiecare literă ce zbuciumat și greu s-a născut. Din tine. 

 

 

drum

 

wp-15849802148255293701702965543602.jpg

Acum trei săptămâni l-am înmormântat pe tata. Inițial nu puteam folosi cuvintele la modul lor firesc. Nu puteam spune că a murit. Ziceam că l-am pierdut. Aiurea! Când pierzi ceva ai șanse să găsești. Tata a plecat cu toate suferințele lui, dar ne-a lăsat suferința noastră și un dor și un pustiu pe care, am înțeles, că timpul nu-l va vindeca. Am venit în grabă din Canada, după ce abia mă întorsesem cu o lună și ceva în urmă, după luni petrecute în România. Am avut șansa să fiu alături de el și chiar să îmi iau rămas bun de la el, pentru că ultimele lui cuvinte, înainte de plecarea mea, au fost să mă uit în ochii lui că e ultima dată când ne privim. După ce am închis ușa salonului, am plâns amar simțind, poate știind, că așa este. N-am vrut să cred. M-am întors în Toronto și într-o dimineață m-a sunat Radu să-mi spună că, deși carantină, au reușit cumva să intre în spital (era din nou internat) și l-au văzut și au vorbit cu medicii. După o jumătate de oră m-a sunat să-mi spună că nu mai avem tată. Îi așteptase pe el și pe mama ca să poată pleca în altă lume. Nu știu de ce a plecat, de ce nu a luptat mai mult să fie cu noi. Nu știu și nu am dreptul să întreb ori să mă revolt.
Nu am avut putere să spun nimănui. Am fost pe drumuri lungi și…
Am realizat că toate aceste cuvinte de care ne ferim, aceste cuvinte, ce ele însele par contagioase, la un punct fac parte din vocabular. Cumva se înșurubează firesc. E crunt, dar le accepți și folosești.
Apoi mi-am dat seama că amintirilor, clipurilor din memorie și aromelor copilăriei se alătură altele: sunetele. Cele care te zdrobesc și pe care nu le vei uita niciodată: dangătul clopotului care bate pentru tata, pumnii de țărână care cad peste sicriu… sunete ce te plesnesc peste ochi, peste norii tăi roz, peste liniștea ta care dispare ca și cum n-ar fi fost.
Apoi te trezești că-l aștepți. Că-i vezi lucruri prin casă. Apoi citești pe net un mesaj al cuiva pentru tata și te mușcă de inimă invidia, gelozia: cum să n-ai tată?
Și dintr-o dată, vorbind cu lumea din jur, descoperi că-s o mulțime de oameni fără tată.
Știu dragilor, toți tremurați de neliniști acum. E o picătură de apă-n ocean durerea mea. Vorba mamei, măcar a avut noroc de o înmormântare frumoasă. Really? Da, am învățat această asociere. Tot acum.

Despre Ana, despre mine, despre voi

Paginile se deschid. Cad șapte ori șapte lăcate și secretele ies la iveală, cum răsar viorelele primăvara.
Ana… mi-a dat cheia. Eu am înșirat ca pe mărgele rândurile și gândurile. Ale ei, ale mele. Și vi le dăruiesc vouă.

Ana mea este o carte pur românească. Nu este despre copilăria mea, deși prologul îndeamnă la asta. Este cercul care se deschide, ca în final să se încheie la fel, prin două vorbe. Mulți își regăsesc cu mirare rădăcinile. E o călătorie în timp, poate, în sensul că secolul trecut e adus în prim plan, pus pe ecranul gândurilor și lăsat să se deruleze proaspăt. Nu e un antique. E proaspăt prin tinerețea celor care populează cu veselie ori tristețe rândurile. Incredibil, dar aceleași tipologii viețuiesc, fetele sunt frumoase ori mai puțin, generoase ori invidioase, flăcăii șmecherași și iubăreți ori ca popândăii, privind cu jind la poalele ce se-nvârtesc în horă. E o lume densă și plină de aceleași sentimente și năzuințe, aceleași păcate, aceleași himere ca cele de acum. Omul găzduiește vise și speranțe, doar că ele se înmulțesc și înmiesc datorită vremurilor. Soarele răsare curat și pădurea cântă, parfumul strugurilor copți și al prunelor ispitesc buzele rotunjite dulce și flăcăii fluieră, reiterând eminesciana „sară pe deal”.
„Ana” mea nu e o bunicuță blândă. La început e o copilă chinuită, apoi se transformă într-o zvârlugă de fată frumoasă ce pune pe jar inimile flăcăilor, o adolescentă visătoare, dar hotărâtă și în final o femeie puternică ce pune piciorul în prag oricui și oricând, crezând în dragostea ei și în Dumnezeu. Oh, e puternică Ana și feminină, o Scarlett O’Hara mioritică, având credința că mâine (oricare o fi mâine-le acela) va răsări soarele în ograda ei.
Nu vă ascund că „Ana” e o carte muncită. Am construit-o pas cu pas, fișă cu fișă, am cercetat, nu doar notițele trecute ori amănunte din familie, dar am avut nevoie de ajutor și mi-au răspuns pozitiv un prieten bun, un excelent profesor de istorie și draga și buna mea prietenă din copilărie de etnie maghiară. Ana e o tânără femeie puternică, iar satul românesc un ermitaj de emoții. L-am descoperit fascinată și mi s-a făcut drag tare că sunt româncă. Am scris despre obiceiuri și muncă, despre poezia datinilor în limba dulce ardelenească. Ana e, dacă vreți, un cireș japonez crescut în Japonia. Adică, înainte de orice, autentică. Mi s-a spus că se adresează unei niște de cititori, celor avizați. Așa o fi. Dar când am scris eu pentru un target? Am pus pe hârtie această carte pentru că se voia scrisă, se voia afară la lumină de ochi. Eu am fost doar instrumentul prin a cărui muncă și imaginație s-a construit. Și dragă mi-e cartea asta. Când am văzut-o prima dată, am strâns-o în brațe cu dragoste, spunându-i în gând: exiști și chiar de-aș fi unicul tău cititor, sunt fericită. Apoi mi-a fost greu să o dau. Deși am scos un tiraj de câteva sute de cărți, nu-mi venea să o las să plece de lângă mine, ca o mâță ce naște mulți pui și îi vrea în prejmă.
Mulți știți că am trecut printr-un iad (și trec) proiectat pe iadul zilelor noastre. Dar o carte e un bumerang. Mesajul ei se întoarce la tine. Și mi-a venit „Ana” mea dragă de la mulți necunoscuți care mi-au devenit nu cunoscuți, ci prieteni dragi după ce au citit-o. Până și un inginer (știți voi ce pragmatici sunt inginerii, mai degrabă cu cifre și ecrane decât cu foi de cărți), până și el, zic, mi-a spus că nu l-am lăsat să doarmă și i-am trezit setea de carte, de lectură, pe care o pusese deoparte de mulți ani.
Nu mi-e cerul cu steluțe roz în perioada asta și nu din cauza pandemiei ce scutură omenirea. Că așa se-ntâmplă. Te doare mai tare degetul tău prins la ușă, decât faptul că vecinul și-a rupt piciorul. Nu. Nu minimalizez. Suntem la fel de speriați și de izolați și de îngrijorați, neliniștiți cu semne de întrebare, cu acel „ce va fi mâine?”, din toate punctele de vedere. Ne străduim să o ferim pe mama, care sărăcuța este cel mai adânc întristată și obosită, și să avem o viață cât se poate de normală în anormalitatea asta.
Să fiți bine și cu credință! Că trece.

De la voi:

Vai, dragă Em! Țin să îți zic că s-a nimerit iar, ca la Pași, să fie mami la mine. Și, bineînțeles, i-am dat Ana să o citească.
A stat prima noapte până la 3 și a doua zi a terminat-o! Ce nepoți, ce răsfăț pentru a ei copilă? „Ana”!
Ca apoi, cu lacrimi în ochi, a început să-mi povestească despre bunica, străbunica și toate amintirile ei.
Când a pus cartea înapoi în bibliotecă a oftat cu cel mai mare drag: „Minunat scrie femeia asta! Minunat! ❤
(Mona Rusinescu, Franța)

Wow!!! E super cartea. Am citit primele nouă capitole azi. O citesc pe îndelete să o pot savura din plin. Doamne, ce talent! Minunată carte. Mor de drag să o citesc. Vai, parcă aș citi Moromeții, obiceiurile sfinte de la sat… Cu adevărat veșnicia s-a născut la sat. Mi-ar plăcea ca în școli să fie lectură Ana de Em Sava.
(Claudia Nicula – învățătoare, Huedin)

Am citit-o pe nerăsuflate, și nu pentru ca ai scris o tu. Este extraordinară! Mi-a plăcut enorm, am trăit-o, am zâmbit și am lăcrimat cu ea, m-a impresionat profund. Ai scris atâââât de frumos și ești minunat de talentată… îți mulțumim!!! Până acum aveam 2 cărți de „căpătâi”: Mândrie și prejudecata și Elevul Dima dintr-a șaptea. Acum ANA este în top. Forever.
(Diana Borzan – notar, Cluj Napoca)

„Ana a fost bunica mea.” De-abia atunci mi-au curs lacrimile șiroi! Am râs și am plâns alături de Maria, apoi de Ana, dar pe sfârșite, mi-am pierdut respirația. Am simțit că sunt sub apă, ca trebuie să mă ridic la lumină, la aer! Până la urmă, nu era decât starea mea de retrăire a poveștilor mamei mele care acum are 84 de ani! Fii binecuvântată, Ela Mihu, cu tot neamul tău!!!
Trăirile intense pe care le-am avut citind ,,Ana” m-au făcut să retrăiesc emoțiile poveștilor bunicului meu, Rusu Mihai și ale bunicii mele, Rusu Ana (al cărei nume-l port cu mândrie)! Nu pot să descriu în cuvinte simțămintele readuse la viață dintr-un colț îndepărtat al cămăruțelor inimii mele. Cu toată ființa m-am regăsit, cu-ai mei plecați sau încă prezenți (mama – 84 de ani)! N-am avut astâmpăr ore în șir. Doar atât mai spun: Ana e o carte pe care vrei să o recitești iar și iar! Ana vine să ne îmbie la ,,mămăliga” ardelenească, cu tot trecutul ei, cu toată iubirea împletită printre boabele de cucuruz și, mai ales, cu toată explozia pe care o poate face.
Em Sava, nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale.
(Georgeta Ana Rusu – Chicago, Illinois)

N-am putut s-o las din mână… Ana m-a purtat în zbor înapoi Acasă, înapoi în timp, înapoi în istorie. Înapoi in suflet… O carte medicament pentru suflet. Em Sava, tare-ți mulțumesc!
(Marga Vasiliu – Toronto)

Ana a ajuns și în Germania. A fost cartea pe care am citit-o cu tot sufletul… O poveste ancestrală, o emoție și un dar hărăzit în vraja cuvintelor. Asta a făcut Em Sava. Te-a introdus în poveste cu „a fost odată” și te-a făcut parte din ea. La un moment dat, chiar mă gândeam că și povestea bunicilor mei ar putea suna la fel… Și da, după cartea asta, te bucuri ca ești român, ca ai miere în vorbă, istorii în suflet, soare-n priviri… Și te gândești ca doar la noi, la români, poveștile și viața se pot doini. Că doar noi deslușim cea mai de preț taină a Universului, Iubirea, așa cum e ea, în toate nuanțele curcubeului. Mulțumesc, EM Sava… Citiți Ana, dragii mei! Pentru oricare dintre noi, povestea merge mai departe.
(Irina Magierka – Germania)

N-am citit-o! Mi-am retrăit toată copilăria!
Peste Sava, încă de la primele rânduri s-a suprapus Zabala, satul mic din Covasna, cu “ ulița săcuiască” și “ ha românească”, cu bisericile, trei la număr înșirate.
Gospodăria lui Alexandru e casa mea de acolo, de sub pădure, iar cânii din curte au fost pe rând Haiduc, Ursu și Brezoi!
În orele în care am ațipit cu ea în mână, i-am purtat în vis pe toți cei de acolo, duși fiecare la Dumnezeul sau Isten-ul lui și m-am trezit plângând de dor de Biri neny și de macaroanele ei cu nucă, de Popa Romi, de nenea Ițu…
Și dintre cele trei, Zamfira mi-s! Că m-am născut târziu să port mânie că unii îs români iar alții unguri!
Și mă știu închina și face semnul crucii în toate bisericile din satul acela!
Nu că Dumnezeu n-ar fi același, dar când calci în „curtea” vecinului de lângă tine trebuie să îi dai binețe și respect în limba și obiceiul lui!
Alinare si sfâșiere mi-a fost scrisul tau, Em dragă!
Mă duc acasă poimâine! Să le aprind lumânări la toți, deopotrivă unguri și romani!
Iar de îmi îngădui, în bisericuța aceea veche de sute de ani din satul de sub munte, o să aprind și pentru toți ai tăi din carte!
M-am blocat din nou în cele zilnice în ultima vreme!
Și n-am mai avut o perioadă starea necesara să iau o carte în mână!
Și a apărut Ana, povestită de Em Sava!
Și am plâns bucuria lecturii și ciuda că, în ultima vreme, mă lipsisem de bucuria aceasta!
Dacă vă spun ca e lectura de weekend vă mint, pentru că o să o citiți mai repede!
Și nici măcar nu o citiți, pentru că nu-i carte… e trecere în alt spațiu!
Comandați-o și călătoriți-vă frumos!
SIONO editura… acolo o găsiți!
(Alina Botezatu – București)

O fată iubește un băiat. Băiatul o iubește și el. Apoi intervine moralitatea, societatea, valoarea, clasele, ierarhia și nescrisele legi sociale. Și povestea se repetă de două ori, dar sfârșind în mod diferit. Povestea e veche, veche, veche… începând cu pictogramele din cele mai vechi peșteri, legende și cânturi antice, piese de teatru, poezii, romane, picturi. S-au terminat cuvintele, cu adevărat s-au terminat, pentru a descrie sub orice formă această poveste veșnică și ancestrală. Dar, este o zicere, aproape o axiomă, în știință. Ei spun că toată lumea știe că un lucru (legat de știință) nu există sau este imposibil de demonstrat. Și nimeni cu bun simț nu o face, prin urmare. Dar, apare cineva care nu știe asta și… o demonstrează sau descoperă o noutate!
Și revenim la relații imposibile. Ei bine, Em Sava nu știa că s-a scris totul despre asta, că s-au epuizat toate cuvintele… și ne pune în față Ana, pentru care lărgește dicționarul, aduce și inventează cuvinte noi pe care ni le înfige și ni le răsucește ca un tirbușon din creștetul capului, prin toate cele șapte Chakra, până în adâncul sufletului, încrâncenând carnea pe noi, punând lacrimi în tălpi, făcând genunchii să se închine țărânei, ridicând părul pe brațe și ceafă, visând cu icnet și mucind cu lacrimi! Asta nu e rău! mi-am spus, ca unul care lucrează în industria hârtiei sanitare, plângeți și muciți cât vreți, o să mărim producția, nici o problemă. Dar el, sufletul? Dar el, visul? Dar ea, inima săraca? Doar cuvintele le pot mângâia și aduce alinare. Doar vorbele Mariei, ale Anei și ale Emei vor sta candelă. Doar ea, aceasta nouă și totuși atât de veche lume la care Em ne face părtași, ne vor face să simțim că citim și aflăm pentru prima dată o astfel de poveste.
E diferită de Pași? Umila mea părere zice că este. Dacă în Pași Em este Em, în Ana Em este Ela.

12 ore, două sticle de merlot și Pink Floyd. Ah, și câteva lacrimi, mă rog mai multe pentru care te urăsc! Și totuși te iubesc! Mulțumesc frumos! Ți-ai pus mult, mult, mult, dacă nu tot sufletul aici! Mai poți scrie?
(Ionel Anghel – poet Toronto)

Știi, Em, când am terminat „Ana”, am închis cartea și am pus-o lângă mine. Eu sunt destul de împrăștiată, am întotdeauna în jur hârtiuțe de tot felul, creioane, cărți pe care le citesc. Dar „Ana” avea ceva în ea, care-a îndemnat sa o mai țin puțin acolo. Simțeam nevoia sa îi mângâi coperta, ramura aceea înflorită o simțeam ca și cum atunci aș fi adus-o din grădină. Și mă gândeam câtă putere a putut fi în fătuca aceea pe câte mi-o închipuiam subțire și frumoasă ca un porțelan… Crede-mă, nu o spun pentru că e de la tine, „Ana” este una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o în ultimul timp. O radiografie a satului ardelenesc aflat la granița dintre doua nații, între cele două războaie mondiale. Și, pe deasupra, ca un bonus, două povești de dragoste, trăite cu intensitate de doua femei puternice, fiecare cu finalul ei, rânduit de un destin ce nu poate fi schimbat.
De multă vreme o carte nu m-a marcat așa cum a făcut-o Ana ta, Em.
(Cristina Cristea – România)

„ANA”, o carte de care „auzisem” ca se naște. Mi-am dorit-o si am primit-o. Ca niciodată, n-am putut să o citesc imediat. Am păstrat-o așa cum păstram în copilărie papuceii cumpărați pentru Paște. Am simțit că vreau să am starea, timpul și deschiderea să intru în ea. Și am ales ziua de azi. 5 ore de lectură asiduă, fără senzația de timp curs. Doar de timpuri. Timpuri curate, timpuri trecute, timpuri grele, timpuri adevărate, timpuri intense. Încheiată magistral, precum ,,Pe aripile vântului”: Ana a fost bunica mea. Da, Em Sava, ăsta a fost KO-ul cărții. Te lovește în moalele capului, incapabil să te mai gândești la altceva ore bune. Da, Em, și bunica mea e un fel de Ana. Și noi suntem Ane. Aici și acum. Tipologii umane, cutume și tradiții, anotimpuri și senzații descrise magistral. Și extrem de curat. Curgând, te trag în șuvoiul propriului trecut, înecându-te în amintiri povestite și ciupindu-ți memoria. Întoarcere la puritate, la dramele eroinelor adevărate și la valori pierdute. Stâlp de morală și dârzenie ești, Ana! Năucită încă de fluența, dramatismul, curățenia, sacralitatea „Anei”, în micimea gândurilor mele mi-am stabilit un țel: să văd Sava, să mănânc silvoiz pe pâine pe un deal, căutând din ochi cele două biserici… Să-mi regăsesc Ana.
Em, n-am scris suficient. Sunt încă năucă. Și aș fi putut citi încă 300 de pagini fără să îmi fie foame.
(Elena Secară Bratu – Montreal)

Am terminat de cetit „Ana” lui Em și am, iac-așa, un nod în gat di plâns. Moldovianca o cetit cartea ardelencii si o oftat din rărunchi. M-am culcat în creierii nopții cu cartea aiasta în gând și am luat-o iară dimineața dimpreună cu cafiaua. Mi-o zburat gându’ la ie tătă ziulica și abe aștieptam să mă întorc la cartia me. M-am bucurat di fiecari iubiri și de fiecari copilaș nou născut în viețili Mariei sau a Anei și am bocit de-o sărit cameșa di pi mini când o coborât vreo năpastă pisti ieli. Și, drăguliță Doamni, n-o fost puțini năcazurile pe fimieili iestea două. Apoi daca ieu m-am bocit vriodată ca mi-i greu, mai bini tac naibii din gură că nu știu nica…
„De ce ar pribegi printre străini, când nimeni nu te înțelege și nu te cunoaște ca al tău? Aici le erau neamurile, aici le era viața și aici, în temeteul din spatele bisericii, doreau să-și odihnească oasele când n-or mai fi, la fel cu toți ai lor.”
(Ana de Em Sava)
(Veronica Lupu – Waterloo, Canada)

Amintiri… amintiri… Am rămas la tricotat… şi la citit cărți… îmi amintesc cu drag si dor de serile petrecute cu bunica… şi dacă aş găsi pe-aici un fuior si o suveică… ştiu sigur că doar ar trebui să închid ochii si mi-aş aminti perfect ce să fac să iasă nealcoş lipideul.
„Ana” nu e doar o carte… e un ghid turistic, de întoarcere în timp… într-un timp în care „timpul de somn era drămuit cu zgârcenie. Vara era de lucru. S-or hodini la iarnă.”
E iarnă… şi mă hodinesc… Mă hodinesc cu „Ana”…
Mulțumesc Em. Nu sunt critic literar, dar când citesc o carte şi nu pot să o las din mână indiferent cât de târziu e… sau indiferent cât de devreme trebuie să mă trezesc pentru serviciu… şi dacă am nevoie de şervețele citind-o… e o carte nu doar bună… e neprețuită… de colecție…
Și crede-mă… încep o nouă cutie de şervețele.
Şi dacă „Paşi” a „lovit” foarte aproape de casă… „Ana”…. „Ana” e acasă.
(Grety Crisan – Windsor, Canada)

Povestea Mariei mi-a sfâșiat inima-n două. N-am mai plâns atâta la o carte de nu știu când. Ai tu un fel de-a te trage în poveste de parcă ție ți se întâmplă toate. Cartea asta e perfectă. Nu-i lipsește nimic. Trebuie doar să aibă parte de un drum către cititori pe măsura ei. (Ana, cumnata mea, Cluj)

Salut. Am terminat cartea. Foarte frumoasă povestea. Foarte frumos scrisă. M-a captivat chiar dacă am terminat-o după mult timp. Cu atât mai captivantă că este vorba despre rădăcinile noastre care, observ, puteau fi tăiate în câteva rânduri. Mă mândresc cu tine sor-mea, aștept alte cărți.
(Fratello)

I-am pus și pe cei doi dragi din familia mea, Radu și Ana, pentru că iubesc părerea lor. Am învățat, de când scriu, că cel mai greu e să fii proroc în satul tău. Cred că cel mai greu pentru mine atârnă cuvintele lor. Ah, cel mai scurt, mai plin, mai intens și mai ardelenesc feedback primit, a fost de la unchiul meu.
– Ai citit cartea? a întrebat mama.
– No, bine, no!
– Ai plâns?
– No bine, no!!! (cu sens de da). Șșșșș – unchiul e polițist, fostul comandant al poliției clujene (No, bine no 🙂 )
Și pozele le-am primit. Și acestea și altele.
De asemenea am recenzii, cu steluță de la mine, în ordine alfabetică: Cristina Cristea Mona Rusinescu și Camelia Sima.

Ana abia a făcut ochi. A venit într-un an greu. 2020 e un an încercat de istorie. Dar vor trece toate și ne vom plimba din nou de mână pe străzi și ne vom îmbrățișa. Până atunci… virtual. 🙂

și azi

unghiiiii

Scrisul e catharsis. E eliberare. E jar. E simțire.
Ce simt? O primăvară neagră, prea devreme cotropitoare.
Este un gând ca un vânt rece. Azi.
Mâine temperatura s-ar putea să aibă alt punct de vedere.
Clujul e ud.
Plouă și azi.
Am sosit în grabă, lăsând zăpada liniștită în fața casei mele de la capăt de lume, unde de o lună încercam să-mi regăsesc liniștea. Era o liniște precară. Încercam să mă mint. Fără succes. Nu știu să mint.
Nu știu deloc să mint.
Nu am scris demult și probabil că nici nu ar trebui să o fac. Mai ales acum.
Am scris în gând. Texte rotunjite despre ceea ce sunt, despre ceea încă mai sunt. Cât mai sunt. Dar acum textele stau lipite în interiorul pleoapelor refuzând să iasă. Afurisitele!
Am pierdut. Am asistat neputincioasă la una din plecările cu majuscule și acum scrisul e gudurat ca o mâță udă sub un gard. Ud și el. Probabil va reveni. Poate se va trezi la viață, sau poate a murit. S-o fi dus și el într-o lume mai bună.
Nu am emoția lui acum, ci frica lui.
Probabil pericolul să cad în misticism.
Să mă prăbușesc în culori cernite.
Munca.
Am atâtea de făcut.
Trebuie să mă iau în brațe, ori să mă iau la palme, dar să fabric cuvinte.
Zile sub semnul lui TREBUIE.

De la Psi citire

 

„Ana din Sava transilvană, de sub umbrele marelui Cluj Napoca” zice Psi. O recenzie venită de la un om căruia nu-i curge sânge prin vene, ci poezie. Mulțumesc cu soare, Camelia! Bunica iubea cărțile și cu siguranță ar fi fost fericită să o îmbrățișeze pe aceasta. M-ar fi privit cu albastrul acela elegant și dulce și ar fi fost fericită. Nu pentru ea, pentru mine. Pentru că am reușit (mărturisesc, cu greu și „săpând” în trecut) să pricep și să descopăr viața aceea închisă bine între copertele altui secol. Scriind am uitat că e vorba de familia mea, de rădăcinile mele, am urmat cuminte, de pe margine, destinul personajelor și m-am mirat că au fost tineri și frumși, că au iubit și au fost nebuni și ei de frumusețea vârstei, apoi că au suferit și că umbrele războiului ori ale altor vitregii le-au mai spurcat seninul .

ana. o poveste de dincolo de timp

Deci?

18Am găsit un text scris de mine în vară, în țară. Am multe drafturi pentru că mă apuc de multe texte și îmi vin alte și alte idei. Îmi promit să mă întorc și textele se adună. Într-o zi o să mă transform în secretara mea proprie și personală și am să fac ordine. Într-o zi.

„Am o bănuială că duminica locuiește la noi în grădina. De acolo iese din când în când. O dată pe săptămână.

 Filosofăm, muncim, construim, ne iubim și ne urâm, ne împărțim, ne împrăștiem ca să ne adunăm și etc. etc. etc. Când totul e super simplu. Lumea se împarte în două: cei mușcați de țânțari și cei ignorați de țânțari.

De când sunt în țară primesc cărți, comand cărți. Toate scrise de autori români, majoritatea cunoscuți și dragi mie (o singură carte am ales-o spontan, fără știu autoarea, citind un feedback foarte convingător aici – Tatiana Țâbuleac). O să văd. Va fi surpriză. Cloșca cu ouă de aur sunt. Că am adunată comoara. Am bucuria scrisului Simonei Poclid (mulțumesc mult, draga mea pentru Pescar) și cea a lui Cosmin (mulțumesc tare pentru Mouelle). Nu a ajuns comanda de la Libris încă. Aștept să vină la mine prin cărțile lor Ana, Cristina, Monica și Nicoleta cu a doua ei carte. Știu că lista e mai lungă și ce nu am acum? Timp n-am. Dar deloc. Sunt prinsă până-n dinți de muncă, muncă și iar muncă, Dar vine ea vremea când voi reveni cu fiecare carte pe rând, pentru că fiecare e unică, așa, ca omul. Ce vreau eu să zic aici, în afară că mă laud că-mi iau cărți? Vreau să zic că e o bucurie cât de mult se scrie și se publică. Pentru că munca asta de Sisif și literele care curg și se șlefuiesc și se avântă, sunt parte din cultura românească contemporană.”

Și a trecut vara. A trecut și toamna și iarna. Mă rog, iarna e încă aici, dar să ne prefacem că nu mai e.  E seară de Toronto cu zăpadă. Am citit majoritatea cărților enumerate, plus altele. Voi veni cu recenzii. SIONO va fi și o tribună pentru cărțile bune, chiar și cele publicate de alte edituri.

Ce ați mai citit? Ce îmi recomandați? Ce v-a impresionat până la ultima literă? Dacă ar fi să enumerați doar trei, ori hai, fie cinci cărți citite în ultima vreme, care ar fi lista voastră?

De-ale lui Dragobete…

87328525_1314092462112966_7567397058865266688_n

– Zi-mi ceva frumos despre Floarea de soare!
– Se uită după soare.
– Și asta e frumos?
– E. Că e credincioasă. Se uită doar după soare.
– Fraieră!
– Ai zis să-ți zic ceva frumos.
– Păi, zi-mi ceva frumos.
– E frumoasă.
– Ești banal.
– Nu e frumoasă?
– Ba e frumoasă, dar e banal să zici despre ceva frumos, că e frumos. E ieftin.
– Fii serioasă!!
– Sunt extrem de serioasă. Poți să spui că este superlativul absolut al splendorii verii.
– Fugi de-a dura! Toate florile sunt „superlativul absolut al splendorii verii” Ha, ha, ha!
– Nu râde de mine. Am zis și eu așa, ca să subliniez că e deosebită
– Este. Fiecare floare e deosebită.
– Nu fiecare. Garoafele nu sunt deosebite.
– Ba sunt. Ce ai cu ele?
– Sunt banale
– Și ele?
– Uite, dacă eu aș fi floare, nu mi-ar plăcea să fiu garoafă. E ca și cum m-aș numi Vasilica.
– Și ce dacă te-ai numi Vasilica?
– Păi nu mi-ar plăcea. Ți-e ți-ar plăcea?
– Să mă numesc Vasilica? Ha, ha, ha! Nu aș avea nimic împotrivă.
– EU să mă numesc Vasilica. Ți-ar plăcea?
– Nu mi-ar păsa. Ai fi tot tu și eu ți-aș zice tot „iubito”, așa că pentru mine…-

Ana, sau un alt fel de a spune mulțumesc…

„Ana” mea văzută de Cristina. Dragă mie și recenzia și autoarea.

gandurideoclipa's avatarGanduri de o clipa

Ana 1

Ana…
Am citit Ana într-o noapte. Știam de la Em că visează să scrie o carte altfel decât ne-am fi așteptat de la ea, așa că m-am gândit de la început că Ana e altceva decât Pași. Credeam că va fi greu de citit. Dar am primit-o (un neașteptat dar de preț la trecerea dintre ani) si a fost imposibil de lăsat din mână, a fost pur și simplu… sweet & salty
Nu știu la ce m-am așteptat. Dar realitatea a venit ca un tăvălug peste mine, făcându-mă să înțeleg de ce e cartea ei de suflet, lăsându-mă cu un sentiment greu de descris, fericire și tristețe atât de strâns împletite, încât nu am mai știut unde se termină una și se sfârșește cealaltă, rotindu-se amețitor în sufletul meu, ca învârtitele ardelenești. Em a reușit sa aducă la suprafață o lume  aparte, lumea satului aflat la granița dintre două lumi…

View original post 372 more words

Jurnal de februarie

 

Nu știu dacă e o modă. Dacă acesta este firescul unei cărți. Cu siguranță poți fi extrem de obositor să tot spui. Însă așa s-a întâmplat la „Pași”. Asta se petrece la „Ana”. Cartea mă ajunge din urmă și mă îmbrățișează prin cuvintele celor care o citesc. Mi se pare un miracol ca într-o lume în care nimeni nu prea mai citește să ai timp să mă citești pe mine, apoi să-ți iei din timpul tău și să îmi scrii. Mie. Și mai ales să-mi scrii așa. Îmi vine să-mi iau cărțile în brațe. Cum experiența mea a început odată cu Pași și nu am fost niciodată în preajma unui autor, ca să văd asta, a fost și este un miracol continuu pentru care mulțumesc. Oh! Cât mulțumesc…

E seară. A fost o zi mohorâtă cu un telefon din România care a făcut-o și mai mohorâtă. Toronto e îmbrăcat în haine de lucru. E neglijent. Îi ies șuvițe de ploaie pe străzi și bucăți de zăpadă murdară stau pitite pe margine. Nu-ți vine să ieși afară, deși parcă nici înăuntru nu ai sta.
Am avut un gând de-o clipă pe care l-am pus pe hârtie:
Online-ul e o tarabă. Un talcioc uriaș unde de-a valma fiecare expune ce are, ce face ori ce-i place. Iar dragul de FB ajută. Pe cine like și comentezi, pe ăla-l vezi. Imagine, convingere politică, citat motivațional, mâncare, unghii ori machiaj, câini sau pisici, excursii, peisaje exotice, priviri pe gaura cheii, matrimoniale, credință, nașteri, decese, știri, declarații de iubire, de bine sau de rău. Toate sunt pe pagina lui generoasă. Adună singurătăți, alimentează vise, vinde și cumpără.
Un gând răzleț într-un Toronto cu o zăpadă apoasă. Dimineață era bună pentru oameni de zăpadă. Acum nu mai e. Prea multă apă.”

Am muncit toată ziua forțându-mă să mă concentrez pe cuvinte și mai puțin pe gânduri. Mi-am pus muzică. Sau cel puțin așa am crezut, dar tv-ul îmi era pe mute și nu am observat. Târziu mi-am dat seama că tăcerile joacă șotron în jurul meu, dar am aruncat o privire ecranului colorat și l-am lăsat așa, în voia lui.

Am văzut un filmuleț pe Netflix, The Game Changers care zice că e bine să fii vegetarian. Hena e vegetariană și trăiește bine-mersi. Are tenul ca porțelanul. Mă tentează ideea.  Filmul convingător. Ce ziceți?

Seara am primit un buchet de cuvinte. Prima „Ană”, trimisă în Montreal s-a întors la mine cu niște cuvinte care mi-au făcut pielea de găină. Și fotografii. Și după ziua mohorâtă și plină, pe la vreo șapte seara mi-a răsărit soarele.

 

„Ana” – recenzie de Mona Rusinescu

20200119_103119

Mona scrie. Scrie admirabil cu o forță creativă fantastică. Are o energie neobosită, izvorâtă poate din Maramureșul ei înflorit. Printre proiectele ei se numără și acela de a face recenzii. Am avut norocul și onoarea să fiu recenzată la ambele cărți apărute. Scrierea ei despre „Pași” a apărut în Observator – Toronto și Itaca – Dublin.
Acum s-a întămplat „Ana” care a fost filtrată prin sufletul ei, înțeleasă, iubită și reinterpretată pe tiparul familiei ei. E o bucurie modul în care Mona a râs și plâns citind aceste gânduri și întâmplări și mirări ale omului primordial. Recenzie ei e aici.

„Povestea Anei și a Mariei, mama ei, vă va cuceri! Veți plânge, veți iubi, veți suferi și vă veți ruga, veți zâmbi și îmbrățișa pozele vechi din amintirile voaste. Vă va renaște dorul și vă va strânge inima în pumn. O va stoarce de bătăi și vă va copleși sentimentul de drag. Și toate acestea o veți face într-o singură limbă. Limba română.
Romanul Ana de Em Sava este scris autentic. Em folosește regionalisme pe tot parcursul cărții. Dialogurile sunt transpuse exact ca atunci. Fără artificii “de oraș”. Obiceiurile sunt redate în detaliu, superstițiile, credințele sunt descrise perfect. Scriitoarea a fost fidelă trecutului, bunicii ei și adevărului. O muncă de documentare remarcabilă, așezată pe hârtie în stilul, atât de natural și frumos, al autoarei Em Sava.
Ana este, până la urmă, ca o frescă tricoloră pictată pe zidul dintre cele două lumi. Orașul și satul.”

„Avea bunica un fel a ei de a împleti amintirile. Le lua una câte una și le îmbina, bune cu rele, iar la sfârșit rămâneai doar cu senzația: ce bine că a fost! Cu vocea ei caldă și calmă. Vorbea de război, de foamete și durere, dar cu un zâmbet pe buze. Îmbinând cuvinte ca: noroc, fericire, iubire, frumusețe. O priveam pierdută în semne de întrebare. Cum pot exista toate deodată? Cum poți vorbi zâmbind despre lucruri pe care nici în cărți nu le poți citi fără a-ți ghemui sufletul?

Dar ea împletea amintiri cu senzații. Le trecea prin inima ei și ni le împărtășea nouă, nepoților, cu resemnarea omului care a știut să trăiască.
“Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să -l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Și n-am uitat. Pentru că avea bunica un fel de a spune lucrurile. Le împletea perfect, încât sunetul și sensul lor dăinuie în veșnicie…

Ați avut norocul de a vă bucura de bunici? Vă amintiți mirosul dragostei din casa bătrânească? De vacanțele, jocurile, poveștile cu iz de demult? De graiul lor autentic, de mâinile lor muncite, de rugăciunile murmurate în fiecare seară?

Dacă răspunsul este da, atunci veți iubi “Ana” de Em Sava cu toată inima copilului reîntors acasă!

Dacă aceste lucruri vă sunt străine, atunci vă veți pierde printre rândurile cărții și vă veți îndrăgosti de lumea pe care o veți descoperi!

Paginile se deschid. Cad șapte ori șapte lăcate și secretele ies la iveală, cum răsar viorelele primăvara.

Ana…mi-a dat cheia. Eu am înșirat ca pe mărgele rândurile și gândurile. Ale ei, ale mele. Și vi le dăruiesc vouă…

Ana, Em Sava

Ana de Em Sava este o carte ca o inimă care bate românește. Este povestea adevărată a străbunicii și a bunicii autoarei. Este scrisă cu litere de dor și iubire. Cu respect pentru tradiții, pentru grai, pentru tot ce a însemnat satul românesc. Este o carte document care ne oferă posibilitatea să intrăm în lumea de la țară și să trăim, să muncim, să plângem și să iubim alături de cele două femei. Maria și Ana.

Satul bunicilor autoarei este Sava. Un sat din apropierea Clujului, în care românii și ungurii își duceau traiul împreună, dar cât se poate de separat. Deloc întâmplător pseudonimul scriitoarei are în componență acest nume. Îl poartă cu mândrie, face parte din ea, iar odată ce termini de citit Ana, înțelegi de ce l-a ales Em. Em Sava.

Em Sava a dat prin Ana viață și glas unor destine greu încercate. Unor femei care au avut o singură vină, aceea de a iubi. De a fi vrednice și neînfricate, de a se sacrifica și a-și duce crucea fără să se plângă până la capăt.

Viața țăranilor nu a fost și nu este ușoară. Amintirile noastre, cu bunicii, cu mirosul de fân abia cosit, de serile când mergeam cu cana să ne-o umple bunicul cu lapte prospăt muls, de războiul de țesut care ocupa camera pe timpul iernii, toate acestea compun un tablou idealizat al sentimentului pe care îl simțeam când eram acolo. Al iubirii și al copilăriei. Însă dacă ștergem ușor, cu o bucată de material îmbibată în adevăr, culorile acestor imagini descoperim greutățile, truda, lipsurile, regulile după care erau obligați să trăiască. Descoperim poverile unor vieți greu încercate.

În cartea Ana de Em Sava pătrundem adânc în acest univers. Suntem martori la schimbările pe care le va suferi satul Sava. Două războaie, ocupația străină, austro-ungară și sovietică, și segregarea impusă de legi nescrise între sătenii români și maghiari. Toate acestea sunt un fundal peste care viața se desfășoară nestingherită. Iubiri, dureri, boli și moarte, joc și voie bună, feciori și fete dați în pârg, spinări gârbovite de ani și greutăți. Satul. Satul românesc.

Povestea Anei și a Mariei, mama ei, vă va cuceri! Veți plânge, veți iubi, veți suferi și vă veți ruga, veți zâmbi și îmbrățișa pozele vechi din amintirile voaste. Vă va renaște dorul și vă va strânge inima în pumn. O va stoarce de bătăi și vă va copleși sentimentul de drag. Și toate acestea o veți face într-o singură limbă. Limba română.

Romanul Ana de Em Sava este scris autentic. Em folosește regionalisme pe tot parcursul cărții. Dialogurile sunt transpuse exact ca atunci. Fără artificii “de oraș”. Obiceiurile sunt redate în detaliu, superstițiile, credințele sunt descrise perfect. Scriitoarea a fost fidelă trecutului, bunicii ei și adevărului. O muncă de documentare remarcabilă, așezată pe hârtie în stilul, atât de natural și frumos, al autoarei Em Sava.

Ana este, până la urmă, ca o frescă tricoloră pictată pe zidul dintre cele două lumi. Orașul și satul.

Mie mi s-a așezat în inimă ca vocea bunicii, a mamei mele bune. Am iubit fiecare rând pentru că mă ducea în căsuța mică de la poalele muntelui. Am trăit această carte, am simțit-o, am primit-o și m-am lăsat îmbrățișată de ea.

Credeți-mă, paginile ei miros a țărână și a trudă. A lumânări arse și flori de câmp. A apă de pârâu și spumă de lapte. A speranță și iubire. A iertare și binecuvântare. A amintiri. A țara noastră.

Are Em Sava un fel a ei de a împleti amintirile. Le ia una câte una și le îmbină, bune cu rele, iar la sfârșit rămâi doar cu senzația: ce bine că a fost!

Sper că v-am convins să îi dați o șansă! Știu că o veți iubi!

Cartea Ana de Em Sava se poate comanda AICI.


Mai jos puteți citi câteva citate din cartea Ana. Am ales să le scriu, deoarece astfel vă puteți face o idee mai clară despre cum este scrisă. La sfârșitul cărții autoarea a pus la dispoziție un glosar cu toate regionalismele și definițiile lor. Așadar, chiar dacă amintirea voastră nu vorbește ardelenește, veți înțelege cu ușurință aceast roman.

“Sava, sat rupt din sânul lui Dumnezeu, sta pitit ca un cuib între dealurile împădurite ce-l împrejmuiau ca o cetate, cu pământ lutos în care prunii, perii și merii își agățau cu putere rădăcinile și se luau la întrecere în podoabe rotunde, parfumate și dulci. Bolta cerului părea aici mai departe de om, iar casele se înșirau împovărate de griji de-a lungul drumurilor pline de colb vara și înecate în noroaie toamna și primăvara.”

“-S-o gătat fetele, dragu’ tatii? N-ai găsit în tătă lumea asta mare pe nime’, numa’ o văduvoaie româncă cu copii?

Mai mult decât vorbele, pe Sandor l-a ars durerea din ochii bătrâni ai părintelui. A vrut să-i spună, să-i explice. Dar a priceput că n-ar avea rost. N-ar înțelege. Se va obișnui și dumnealui și toată lumea, gândi. Că n-au de ales. Dar sufletul îi tremura într-o suferință adâncă, întinsă până-n măruntaie. Nici războiul nu-i adusese atâta amar. Acolo fusese simplu: viață sau moarte. Dar acum? Când nu era vorba doar de viața lui?”

“Satul clocotea: “Maria lu’ badea Tudor, Voinicoasa, face bitang”, era pe buzele tuturor. Că rar se întâmpla să calce strâmb câte-o fatămai slabă de înger, mai ușor de prostit. La Maria nu s-ar fi putut gândi nimeni. Fusese cuminte și făloasă, fată din familie de gospodari de frunte, pețită de toată floarea flăcăilor, apoi nevasta lui Voinicu.

-No, amu’ nu mai îi cu nasu’ pă sus. Nu să mai gată ca-n zua de Paști, că-i cu burta la gură. Așe-i trebe! Da’ ce? Credea că o ia bogătanu’ de ungur? Da’ sus o năzlit! Bine i-o făcut bozgoru’! spuneau majoritatea.”

“-Trebuie să rupi logodna cu Sănducu din Imbuz! îi spuse hotărât.

-Ai bolunzât, mă? Cum să rup logodna? îl întrebă Ana răgușit, râzând. Crezu că glumește, dar niște furnicături porniră brusc din stomac și-i sugrumară vocea.

-De ce nu vine el dacă are ceva de spus? întrebă, vrând să pară la fel de hotărâtă, dar își simți palmele transpirate.

-Pai cum să vină? Te mi poate fluiera cineva? Amu’ ești logodită și tot satul știe că-i ești făgădită lui Sănducu…, răspunse băiatul.”

Ana, Em Sava

Cartea se poate comanda aici:

https://www.sionoeditura.com/shop/