Parolă: hârtie igienică și zece lei

24 Saturday Mar 2018

Posted by in Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 42 Comments

România plaiului cu dor. Iar și iar. Unii veți fi de acord cu mine, alții mă veți critica și-mi veți vorbi bombastic despre România minunată cu oameni minunați și văi și munți, minunate și ele. Eu scriu fix ce văd. Și voi scrie. Nu am de gând să tac.
Am un dor cât Casa Poporului (tâmpită comparație, de fapt e mult mai mare) ori cât China (hmmm) de viața și rutina și scrisul meu și de voi și de bloguri și de prieteni și de tot ce sunt eu în condiții normale.

Sunt în țara noastră dragă de suficient timp cât să depășesc „luna de miere” a vizitatorului, când totul e bucurie, dragoste necondiționată și chefuri și mâncare și conversații lungi cu prietenii.

Să ne înțelegem: avem o țară superbă, locuită de oameni de toate felurile. Și buni și răi. Și cinstiți și corupți până-n măduva oaselor. Și frumoși și urâți. Și proști și deștepți. Și lista e la fel de lungă (nu repet comparația de mai sus).
Nu suntem nici mai frumoși, nici mai deștepți decât alții. Suntem și noi amestecați. Nu mă credeți? Stați în stradă ori în mall o jumătate de oră și priviți în jur.

Pe mine acum, în acest moment mă dor spitalele. Rău. Da, știu că sunt și clinici private. Or fi. Dar eu am ajuns la trei spitale normale. De stat. Unde mișună oameni bolnavi pe coridoare. Unde personalul medical își pune pâinea pe masă fix datorită acestor amărâți, dacă vreți, care nu-și permit luxul spitalelor private unde, am înțeles, ești tratat fantastic. Că deh! Banul vorbește…

Ai probleme de sănătate tu sau ai tăi? Nici nu mai trebuie să mergi la medic. Lumea știe tot. Ești mitraliat cu zeci de sfaturi medicale, juridice etc. Nu prea apuci să zici nimic. Ajungi să fii sfătuit ce să spui medicului (really???) ce medicamente să-ți prescrie. Ai senzația tâmpă că ești singurul prost într-o țară de deștepți.

Farmaciile sunt apărute ca ciupercile după ploaie și mulți oameni se tratează după ureche, google, părerea vecinului, ori reclama tv.
Farmaciile, bună afacere! Stai la coadă ca la supermarket. Cinci farmaciste nu fac față puhoiului de clienți, care pleacă cu plasele. Să fie și de-aia și de-aia…

Medicul e un personaj simpatic și răbdător. Aliatul tău. Slavă Domnului! Pentru că după ce treci de figura acră a recepționistei, de liftiera pătrunsă de misiunea ei sacră pe pământ, de a ridica la etajele superioare potențiali pacienți și de asistentele grăbite și nemulțumite că sunt deranjate de pacienți, te aștepți să ajungi la un semizeu-doctor care nici măcar nu se va uita la tine în nimicnicia ta de pământean ce-și permite durere. Ai senzația că parcurgi purgatoriul dantesc și fiecare cerc te duce spre alte și alte experiențe ce sfidează firescul.
Dar acolo, în fața doctorului, lucrurile revin la normalitate și umanul își recapătă valențele. Redevii om. Care vorbește cu un alt om. Care ȘTIE și care empatizează cu tine. Care te ascultă. Ochii calzi pătrund în ochii tăi și vocea te mângâie. E momentul în care toate frustrările și piedicile sistemului se dizolvă.
Însă vorba aceea „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”.

Clădire modernă, saloane curate. Rezervă de două paturi. Totul nou, de ultimă oră. Pacientul este adus de la operație. Ai emoții firești și ai vrea să știi când poți să intri, să ajuți, să te vadă, să-i umezești cu ceai buzele uscate de anestezic. E dus în salon.
Întrebi. Nu știi cum, când și ce. Și… întrebi.
Mare greșeală să întrebi, să deranjezi sistemul.
Ți se răspunde răstit. Un ton nervos, iritat. Cum adică nu știi? îți ceri scuze și îi explici că nu vrei să deranjezi, doar să știi… Îți dau lacrimile. Suferi.
După o vreme posesoarea vocii răstite te anunță ceva mai potolit că da, e ok să intri. Ți-e cumplit de greu, dar îi strecori în buzunar o bancnotă. Metamorfoză!!! Sub ochii tăi zâna cea rea devine umană. Ochii metalici se înmoaie în căldura și înțelegere. Vine și îi așază perna. Se uită la perfuzie. Îți spune că e schimbare de tură. Dar colegele…

Povestea se repetă.

Ești în salon și tu. La un moment dat se deschide ușa și intră o tânără. E îmbrăcată de stradă. Nu o cunosc. Se duce direct la mâinile semiadormite și îi vorbește cald. Și întreabă cum se simte și asigură că totul va fi bine. Și toarce miere cu vocea și ochii căprui mari și calzi.
Vorbesc cu ea. Încerc să-i dau ceva. Am învățat deja că vorba bună e de vânzare. Nu primește nimic. Îmi spune că e jobul ei. Că și-a terminat tura și a vrut să vadă cum se simte, înainte să plece acasă.

Apoi coboară ochii și îmi spune aproape cu jenă: „Știu cum e. Când am o problemă și ajung la spital mi se vorbește într-un fel, apoi când spun că sunt cadru medical automat mi se vorbește altfel.”
Nu o întreb nimic. E medic sau asistentă la sala de operații. Îmi vine să o strâng în brațe și să-i spun: să nu te schimbi! Să nu te saturi niciodată de oameni!

Da, zece lei. Atâta costă vorba bună.
Hârtie igienică? Un obiect inexistent în spitale.
Aveți probleme medicale? Spital de stat? E simplu sau aproape simplu (deși atât de complicat): hârtie igienică și hârtii de zece lei.
Hârtii…

România plaiului cu dor și dor

15 Thursday Mar 2018

Posted by in File de jurnal, Geografie subiectivă..., Travel

≈ 25 Comments

20180224_145808

România plaiului cu dor… Sunt acasă. Încă.
Nu fac un serviciu României, nici românilor în general și nici mie în particular dacă-mi mânjesc ochelarii cu roz, ori dimpotrivă cu negru.
Postarea anterioară a fost dură probabil în anumite opinii, așa cum cea de dinainte ei a putut părea mult prea generoasă în complimente. Ambele însă respectă milimetric realitatea văzută de mine.

România e casa mea. Mobilată cu bune și rele. Unele mobile sunt vechi fără să fie antice. Sunt doar uzate. Alte lucruri sunt frumoase, ori foarte frumoase, chiar unice în Europa ori chiar în lume. Pulsează istoria, arta, genialitatea, iar natura se desenează singură în munți și văi de poveste. Însă prin miracolul autohton își face loc, cu tupeu, parvenitul. Kitch-ul e adesea pus pe masă cu mândrie, la loc de cinste, iar vocabularul e stingher cu termeni noi, care denumesc categorii, noi și ele, ale societății contemporane: pițipoanca și cocalarul.

Mi-e dragă România în ciuda contrastelor ei, în ciuda faptului că „e o shaorma cu de toate” cum a etichetat-o cu multă dreptate Invisible într-un comentariu la postarea anterioară.

La noi totul e ori cel mai bun, ori cel mai prost (cel mai frumos, deștept, ospitalier etc). Superlativul dansează între cei doi poli opuși, căci ori ne batem cu cărămida în piept, făcându-ne vânt cu superlativul absolut, ori scuipăm realizările altora și tragem cu ochiul la iarba care mereu e mai verde în grădina vecină.
Cât despre drobul de sare… este monument național. 🙂

Arhitectura are și ea aceleași coordonate.Ți se taie respirația la vederea unor castele medievale care se înalță brusc pe culmi de dealuri, și-ți crește inima de bucuria poveștii care se înalță în țara ta. (Despre castelul Huniazilor am multe de spus,  voi reveni. )

Prin orașe poți să vezi orice. Adică chiar orice, de la culoare la construcție, lăfăindu-se somptuos ori dimpotrivă, înghesuindu-se în spații incredibil de mici. Vezi clădirile moderne ale băncilor, plantate în număr la fel de mare ca cel al farmaciilor, despre care-ți vine să juri că-s ciuperci după ploaie. Cartierele ceaușiste sunt îndulcite de mărturii ale credinței locuitorilor ori de alte încercări încercate, ce-și găsesc cumva locul printre  blocurile gri, personalizând peisajul.

20180210_113241

Planul urbanistic fiind „cântat” după ureche, vezi înșiruindu-se pe marginea străzilor clădiri vechi cu o arhitectură pretențioasă, alături de case modeste, ori vile impunătoare.


În orașe mici, cum e Câmpia Turzii ori Huedinul, palatele țigănești își țipă strident turlele spre soare, fiind la un antipod dureros față de niște, mi-e greu să le spun construcții, închegate în grabă, ascunse pe străzi lăturalnice din periferiile orașelor.

Oamenii însă adorm obosiți seara, indiferent de ce acoperiș le străjuiește visele. Iar soarele răsare la fel pentru toți și, cum frumusețea e în ochiul privitorului, palatul se poate transforma-n cocioabă, iar locuința de chirpici în cel mai frumos loc de pe planetă pentru că e uscat atunci când plouă.
Omul își măsoară averea în sănătate și dragoste, în blândețea și mângâierea celui drag, în liniște și acasă.

Ar trebui să tac

13 Tuesday Mar 2018

Posted by in Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 38 Comments

26220256_1727325103978694_5057558080840401270_n

Și trece o zi. Și trece încă una.
Și lucrurile se așază. precum cărămizile unei case. Solid. Una peste cealaltă. Nu știu cum va fi casa. Întregul. Da, am în minte un plan clar, niște coordonate și calcule ce țin de realitate, dar peste liberul meu arbitru se așază factorul neprevăzutului. Poate se schimbă vremea, poate constructorii își fac treaba de mântuială, poate îmi vin alte idei pe parcurs, ori pur și simplu realizez că nu mai îmi doresc o casă.

Mă întreb adesea unde o fi magazinul de răbdare? Unde aș  putea găsi așa, vreo două, trei kilograme…

Sunt în România plaiului cu dor. Dragoste de țara pâlpâie adesea. Sunt nemulțumită de mine când sunt nemulțumită. Fac comparații și nu e cinstit. Dar, când îmi taie câte unul fața în trafic, îmi vine să mă-nscriu la cursuri de înjurat. Frate, unde se grăbește tot poporul? Cu grabă bolnavă, periculoasă. Conduc zilnic și zilnic zenul meu se duce pe apa sâmbetei, când sunt la volan. Și nici eu nu mă mișc tocmai ca melcul. Politețea în trafic e pur SF.
De fapt politețea românului e cam SF, excepție fac, se pare, cei care au ceva de câștigat de pe urma ta. Inițial am zis că e fain, că a dispărut funcționarul constipat și sec, însă am ajuns la niște spitale de stat și l-am regăsit în toată splendoarea pe care o credeam demult apusă.

Apoi am avut niște întrebări pertinente, perfect normale pentru cineva care nu trăiește aici. De exemplu mi-am prins urechile la Auchan, unde nu am priceput de ce, pentru a plăti, stau o dată la casă cu produsele să primesc bon, apoi stau cu bonul la o mașinărie ca să plătesc, apoi stau încă o dată la ușă unde scanez bonul plătit, ca să pot ieși din magazin. Și am întrebat. Mare greșeală. O fi normal, dar să stau la trei cozi pentru o chestie… No’.
Nu înțeleg nici acum de ce șmecheria asta, dar unele realități trebuie acceptate și nu musai înțelese, vorba lui Blaga „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea…”  O fi fost și pe timpul lui Blaga un soi de Auchan care l-a inspirat. Și apoi cine sunt eu să străpung tainele Universului. Univers în care se află și Auchan.

Oricum, am văzut apoi că mai încolo există și case normale, cu vânzători care iau bani și te lasă să pleci cu produsele. Sigur, asta dacă nu te amendează. Ca pe mine. Eu cumpărasem printre altele și două sticle cu apă. Aveam însă și o sticlă goală de plastic, de apă și ea, obosită, pentru că o plimbam cu mine de o lună, făcându-i din când în când refill cu apă de robinet. Chiar în ziua aceea mă gândisem să o arunc, să iau alta că, așa cum zic, o aveam din aeroport, de o lună și no’, își cam arăta vârsta.

Am plătit ce aveam de plătit, când la coșul meu de cumpărături aud un strigăt de victorie. Un individ în halat bleumarin arăta cu degetul sticla mea boțită, având pe față o satisfacție atât de completă, lipici și miere. M-am uitat la el descumpănită, că nu pricepeam ce are și ce anume îi provocase așa o fericire. Măi, omul chiar nu glumea. Era bucuros că a prins hoțul (adică moi) și că-și făcuse jobul. Spiritul lui civic dansa pur și simplu pe masă. Adică nu te întâlnești în fiecare zi cu ditamai infractoarea.
I-am explicat povestea sticlei. Păi, a văzut și el că e veche, că nu e prost, dar de ce n-am declarat-o? Că nu mă gândisem. Nu-i nimic, mi-a zis satisfăcut servindu-mi lecția corectitudinii, acum plătesc și data viitoare nu o să mai uit. Apoi cu un ton uman, ușor umilit mi-a zis prețul insignifiant până la urmă. Penibilă situația în sine și la fel de absurdă ca dialogul caragialesc din altă zi, de la farmacie:
– Aveți algocalmin?
– Da.
– Dați fără rețetă?
– Nu.
Dau să plec.
– Cât aveți nevoie?
– Păi, nu am rețetă.
– Nu contează. Cât vă trebuie?
– O cutie.
– Poftiți!
– ?!?*&%

Legi care sunt făcute ca să fie încălcate. Factorul uman lipsă în exercitarea jobului. Funcționarul e funcționar. Adică important. Adică nu e om, e mai mult. E funcționar. Omul se substituie funcției.

Fraze de plastic. Șiruri de trebuie. Penibilul subliniat cu linie îngroșată, chiar și atunci când nu îi este justificată prezența.  Personal medical care privește de sus pe cei ce au îndrăzneala să le tulbure dulcea liniște a locului de muncă, chiar dacă de acolo le vine pâinea cea de toate zilele. Oameni care și-au ales greșit jobul, oameni care nu iubesc oamenii.
Înțelegerea e un substantiv abstract pe care nimeni nu are curiozitatea să-l caute în dicționare.

Nu vreau să generalizez, însă personajul sec și obosit de la slujbă nu e deloc excepția care întărește regula. Nu vreau să fiu nedreaptă, pentru că am întâlnit și oameni minunați pe care-ți vine să-i iei acasă, oameni care-și fac din profesie o credință.

România, țara plaiului cu dor. La prima vedere pari tare schimbată. Însă anii au trecut peste tine și tot mai mult mă conving că ești aceeași Mărie pe care o cunosc, doar că porți altă pălărie.

Azi de februarie

05 Monday Feb 2018

Posted by in Bucăți de gând

≈ Leave a comment

26195838_1469534656497610_3581953105916507767_n

Ninge lăptos și lacom. Fulgi mari, complicat construiți. Ca oamenii. Cu amprente sofisticate,  modelate modern, pretențios navigând pe unde apucă, așezându-se în praguri de case. Alte case.  Pe unde-i duce vântul…  Pe unde i-a dus vântul cândva… Pe praguri de case străine… vântul și gândul și frigul… căutători de acasă.
Fulgi lipicioși. Buni de făcut oameni de zăpadă. Cu ochi mari și pâlnii cuprinzând toată iarna asta: inima ta e casa mea. Fulgii mei, fluturii tăi…
Aromă de cafea și-un pui gras de dor:

„Liniștea mea ascunsă în linia vieții tale, moale arcuindu-se iederă pe linia vieții mele, iubite.”

„Culcă-te în palma mea. Nu fii îngrijorată! Totul va fi bine. Hai! Adormi cuminte. Vezi? Ți-am spus eu că va ninge azi. Toarce-ți încet respirația pe buzele mele, să mi-o așez pe somnul tău. Ninge, iubito! E liniște, dragostea mea. E acasă.
Tu scrii în palma mea:” 

A fost odat’ ca niciodat’
de n-ar fi fost… ???
O mână.
Ce-a scris și a pictat
și a gătit
a mângâiat.
N-a căutat.
Și n-a iubit. Că n-a-nțeles.
Și a-ntrebat…
Nu a știut și-a acceptat
Și-a dăruit.
Dar nu s-a dat.

Și s-a-ntâlnit cu mâna ta
și-abia atunci a început
a desena și a picta
a scrie și aduna
a mângâia. A săruta.
Și a iubi.
și ți s-a dat.

Era a ta?

Ninge lăptos. A februarie…

Orizuru

31 Wednesday Jan 2018

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 31 Comments

2

N-am scris de multă vreme. Nu că n-aș avea ce, pentru că mi-e plină mina pixului și a creionului cu gânduri înaripate. Fluturi ori lilieci, ori porumbei sau ciori… Zburătoare pentru toate gusturile, în primul rând pentru ale mele. Iar dacă mi se pune pata pe orizuru, aia e…

Am adunat în suflet frunze. Atât de multe frunze… ca un copac ce înfrunzește brusc primăvara. Ca nebunul. Mult peste ce prevede legea.
Nu știu cum o să vină ele ca să le așez cuminte (sau nu) pe foaia virtuală. Cum le voi îmblânzi (sau încolona) sau dimpotrivă împrăștia în culori vii sau stinse, în pleoape care se închid in lacrimă, ori se deschid în zâmbet. Nu știu.
Dar asta mi se întâmplă de fiecare dată când joc șotron cu realitatea și nu apuc să-mi scot cuvintele la soare. Îmi cresc copaci cu frunze.

N-am scris de mult. Valuri de bine și de rău bat la poartă și mă întreb. Eu mă întreb. Nu prea mult, pentru că unele întrebări, chiar dacă înțeapă lemnul tare al intrării înspre mine, sunt croite anapoda și ajung dintr-o întâmplare absurdă a sorții aici. Și cad neputincioase în bot ca niște câini stupizi ce latră la lună, tocmai când lună nu-i. Că luna-i rătăcită pe la urechi de soare. Când noaptea e densă, țesută în șah de stele. Și mat. Impenetrabil, negru, lăptos. De catifea. Dar cine sunt eu să amendez câinii?

Nu am intrat de mult nici aici și nici pe fb. Nu. Nu am pățit nimic. Nici nu am făcut conștient o pauză. Pur și simplu s-a întâmplat să nu am timp să intru pe laptop într-o azi de dimineață până seara. Apoi a urmat un mâine la fel de azi și tot așa. Iar zilele s-au adunat că deh! de-aia sunt zile care n-au decât ore și minute și clipe. Și se întâmplă ca realitatea, cu frunzele ei multe de copac nebun ce curge invers, plantând stelele în cer, se-apucă brusc să ningă încercări de primăvară. Scoate limba la vară și râde. Râde, frate cu o dantură perfectă și cu buze moi, rujate sau nu. De zi ori de seară. Purtând o boare de parfum. Și te trezești uimită, te uiți în calendar și vezi că e doar 31 ianuarie – ultima zi din prima lună. Și gânduri-orizuru se-aprind ca niște felinare care conduc cuminte un drum spre „a fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti…”

Iar răspunsurile sunt încercări de ghiocei. Încercări! Să respectăm adevărul. Că e totuși iarnă, deși am văzut niște violete ce trăgeau cu ochiul ispititor și niște boabe de cătină portocalii și sănătoase.

N-am spus nimic. Pentru că n-am nimic de spus. Am chef de scris. Mă mănâncă tare buricele degetelor. Le-am scărpinat un pic pe tastatură.
Așa sunt eu. Pot să vorbesc mult fără să spun nimic. Nimic important. Mai ales atunci când n-am nimic de spus. Și totuși…

Sunt plină de povești, de oameni, de răsărit și de apus. De dimineața cu gust tulburător de cafea…

Je m’appelle Ioan

08 Monday Jan 2018

Posted by in File de jurnal

≈ 45 Comments

522691_388289014582215_975018118_n

Nu mă cheamă nici Ioan, nici Ioana, nici Ionela etc, dar în copilărie eram mereu sărbătorită, ca și cum aș fi fost. Fiecare bărbat din familie purta numele de Ioan (ori și numele  Ioan) așa că mama, care, pe cuvânt că e specialistă în magie și făcut surprize, crease un fel de etimologie specială, interesantă și întortocheată a numelui meu, astfel ca să mă simt îndreptățită să stau alături de sărbătoriți, fără a fi lezată de bănuiala că mi s-ar face o concesie.

Convinsă fiind de drepturile mele, alături de bunu’, tata și Radu, fratele meu, primeam țanțoș cadou și tort și ce se mai întâmpla, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. (Bunu’ era bunicul patern. Așa erau delimitate cele două perechi de bunici: bunu’ și buna, bunica și bunicu’). Și l-am apucat și pe tata bun (străbunicul patern) care era o figură specială (dar el era Teodor). Am amintiri clare cu el, aveam vreo nouă ani când s-a dus pe planeta aceea care.

Crescând am înțeles că doar Radu e îndreptățit la sărbătoare, așa că m-am retras zâmbind dintre Ionii pozitivi (întotdeauna) apreciind diplomația mamei care, în paranteză spus, deși e de scris cu majuscule țipătoare, e cel mai minunat om pe care-l cunosc. Nu că e mama. Acu’ fiecare dintre noi are sentimentul că mama proprie e bucata lui de paradis. Dar mama a știut să ne ocrotească copilăria ca nimeni alta și să o poleiască în atâta căldură, că eu am aflat doar în clasa a unsprezecea de liceu (fiind la o prietenă în vizită peste noapte) că și părinții se ceartă. Or fi avut și ai mei probleme că asta e viața, dar se petreceau ferite de ochii și urechile noastre.

De Bobotează se făceau răciturile (aiturile), așa e obiceiul la noi. Mie îmi plăcea doar gelatina și îl priveam pe tata cum pune sare, piper și boia, ca o pictură abstractă așternută tacticos peste conținutul delicios al muncii mamei. Mușca cu poftă și, văzându-mi privirea, mă învăța să fac și eu la fel. Zăpăceam o porție pe care abia o sculptam cu furculița.
De mulți ani n-am mai fost acasă de Bobotează și de Sfântul Ioan și multe s-au schimbat…

La mulți ani, dragă Ioane! De la cel mai mic, la cel mai mare. Și invers.

(Am uitat să mă laud: poza e a mea cu prăjituri făcute de mine 🙂 )

Chef de vorbă

07 Sunday Jan 2018

Posted by in File de jurnal

≈ 53 Comments

toronto-winter-sunset-charline-xia[1]

E un frig de crapă pietrele. Capra crapă piatra-n patru.
Lumea stă la căldură și schimbă poze cu zăpadă și warning-uri de frig și poante despre frig. Totul e despre frig azi.

A venit în oraș nu iarna, ci mama iernii cu bunică-sa și toate mătușile și țurțurii aferenți. Azi nu e de făcut îngerași în zăpadă. Rămâi ca prostu’, bocnă, împietrit și alb și mut, cu toate păcatele întinse la soare. Nici oameni de zăpadă, nici plimbări romantice și cam nimic pe afară nu-i de făcut.
Soarele are grave probleme mentale. Ironic și căpos, se izbește ca un taur prin geamul de la dormitor în pereții albi și-i face aur, lingușindu-mi porii și plapuma și oglinzile de la dulapuri. Parșiv îmi spune… și ce nu-mi spune? Mă vrăjește, mă orbește. Cum să scriu în condițiile astea? Trag jaluzele. (Minus treizeci și opt, cred).

Să vă arăt poze cu iarna? Nu vă arăt! Dacă tot nu pot să vă trimit senzații tari, cum ar fi aceea de rrrrrrrîngheață mâna, cu mănușă cu tot pe portieră, ce sens are să vă minunați de dantelărie și de alb și pur?
S-a pus de-o moarte albă în oraș. Eu stau în fața șemineului. Și-aștept să treacă. Moartea e alchimistă, e precupeață vicleană cu-o singură monedă de schimb la suflet: ZĂPADA. Ce panaceu???
De fapt, nu moartea închide fiecare rană?

Dar azi mi-e sâmbătă. Și mi s-a terminat cafeaua. Zavida.20180106_141936
Cum nu există sâmbătă fără cafea, găsesc în cămară o pungă adusă din Republica Dominicană. Macin circumspectă o cantitate mică. Ăia se laudă cu Mama Juana, cu Merengue și Bachata, cu Larimar, nu cu cafea.
Însă miroase bine, și surprinzător, e delicioasă. Și mi-e chiar dragă, că vine de unde vine. Îmi amintește de țara aia, unde soarele, băiat de treabă, harnic și umil, la locul lui, pentru-un ciubuc de câțiva cenți, stătea peste program o oră, două…
*
Azi am găsit blidul.
Când am venit în Canada am adus cu mine mai multe obiecte de suflet. De la bunica am luat o farfurie tare veche, de pe perete. Bunicul îmi povestea „Punguța cu doi bani” și-mi arăta găina și cocoșul pe care artistul popular îi așezase acolo. Și eu credeam.
În fine, am adus-o aici și-am atârnat-o în bucătărie. În general am gusturi mai ciudate și-mi place ce-mi place. Produsele artizanale puțin înspre deloc. Dar în bucătăria mea albă, farfuria de la bunica era pata de culoare, acel quelque chose care atrăgea atenția exotic. Și-mi era dragă. Însă, când ne-am mutat, acum trei ani, cumva s-a rătăcit. Am căutat-o până când n-am mai avut unde și am fost sigură că n-o mai am. Și-am suferit. Era de la bunica.

Prietena mea din România, mare iubitoare de folclor, are o colecție impresionantă de farfurii de genul acesta. Dar cu dichis. Sunt așezate pe culori, într-o anumită ordine, de un designer de interioare. Complicat.
Când a aflat povestea farfuriei mele, mi-a dăruit imediat una aproximativ asemănătoare (pe care ca prin minune o avea, că sunt destul de rare) știrbindu-și colecția. Am adus-o aici și-mi era și mai valoroasă.
Azi am găsit-o și pe cea de la bunica. Acum le am pereche, de la doi oameni dragi.

Și cum e frigul frigului la noi, e ca și cum m-ar fi îmbrățișat bunica. Căldură.

 

 

La cumpăna dintre ani

03 Wednesday Jan 2018

Posted by in Întâmplate sau nu...

≈ 36 Comments

Voi? Eu iubesc lucrurile făcute bine.
Nu sunt superstițioasă la modul general. Nu cred nici măcar în zodii, decât dacă-mi convine ce zic. Dar mi se pune uneori pata și se întâmplă excepția de la regulă.
Așa a fost anul acesta. Vinovate sunt Potecuța și Dana, că la ele am citit ce se face la cumpăna dintre ani. Mi-am zis că nu-i mare lucru să respect și eu acolo niște cutume. Efort nu prea mare pentru roadele promise. Adică investiție minimă și beneficii maxime. Iar de nu e așa, tot aia. Cam lunguță lista cu ce să și să nu în noaptea de Revelion, dar nu irealizabil. Până la urmă o dată la 12 luni e CUMPĂNA DINTRE ANI.
LISTA:

  • ceva nou – bifat
  • bani în buzunar- bifat
  • lenjerie roșie – bifat
  • pește la masă – bifat
  • GĂINĂ NU!!! – bifat
  • lumânare care să ardă toată noaptea- bifat.
  •  bănuți de pus în șampanie (am pus din timp în țuică să se dezinfecteze monede de zece cenți) – bifat
  • clopoțel – bifat. Pus lângă lumânare, să aprind lumânarea și să clopoțesc.
  • muzică – bifat, aia era oricum
  • 12 boabe de struguri, am cumpărat, deși am înțeles, după ce am făcut un drum special să mă struguresc, că ar fi fost ok și stafidele. Și de-ălea aveam în casă. Dar în ce moment s-or mânca oare? Am căutat pe net și am găsit că până-n miezul nopții. Deci nu trebuie să le bagi pe gât pe toate deodată la cumpăna dintre ani, odată cu șampania, cum m-am temut. – bifat
  • șampanie… ăăă. M-am trezit că am tot felul de băuturi în casă, dar șampanie nu. Deci fuga la cumpărături.

Eu nu sunt o tipă tupeistă. Dimpotrivă. Politicoasă până-n dinți. Dar, recunosc, gafistă la superlativ câteodată. Rar. Dar grav. Și-n acele dăți, dau cu stângu-n dreptu’ cu majuscule. Rău. De premiul Nobel.

Deci mă duc eu să iau șampanie pe ultima sută de metri, cu o jumătate de oră până la închiderea magazinului. Deszăpezesc mașina pe care uitasem să o bag în garaj cu o zi înainte și o tai la cel mai apropiat LCBO. Calc accelerația la greu că no’, târziu tare. Găsesc foarte greu parcare, că, nu știu de ce, lumea înnebunește când vine o zi liberă și magazinele sunt închise a doua zi. Firește TOATĂ lumea era prezentă la mall.
Frig, zăpadă… 31 decembrie. Ce mai? Alerg, că-s contra-cronometru și locul unde parcasem era la un capăt de mall, iar LCBO la celălalt capăt.

Eu de obicei am gânduri. Pot să mă bat și de mama pe stradă și tot n-o văd. Culmea e că mă uit la oameni, de fapt prin ei.

Ajung la magazinul cu pricina, și mă îndrept spre țintă. Mă strecor cu greu pe la intrare, apoi prin ușa rotativă. Nu îmi cade fisa decât mai târziu că am intrat „cu greu”.
Eu eram setată pe cumpărat șampanie. Punct. Trebuia să aleg una. Și repede. Să nu mă prindă cumpăna dintre ani…
Cum nu sunt cea care cumpără băuturi în casă, habar n-aveam pe unde sunt șampaniile în magazin (LCBO e un magazin doar cu băuturi alcoolice și e destul de mare) plus că habar nu aveam ce să aleg. Care o fi bună.
Salvarea însă îmi vine chiar la intrare, unde erau așezate frumos mai multe tipuri. Apuc pe cea la care mi se pare mie mai frumoasă sticla și mă așez la una din cozile kilometrice.
Apoi observ un  grup mare de oameni care așteaptă la intrare. Mă uit mirată în prima secundă și mă întreb cu nevinovăție ce-or fi făcând acolo. Apoi o văd pe tipa de la securitate, îmbrăcată în uniformă cum îi lăsa să intre câte unul, doi, în funcție de câți ies din magazinul super aglomerat la ora aceea. (Văzusem fenomenul acesta doar la magazinele foarte scumpe.)
Și simt cum brusc îmi iau foc obrajii și mă fac mică-mică.

Ce făcusem eu? Mă strecurasem greu printre oamenii care stătea civilizat la coadă, FĂRĂ SĂ ÎI VĂD, apoi prin ușa rotativă, pe sub nasul celei de la securitate. M-am prins de o șampanie și m-am așezat la coadă. Apoi…  am observat pe ce planetă trăiesc.
Nimeni nu mi-a zis nimic. Probabil că avusesem o figură atât hotărâtă că oamenii or fi crezut că nu-s mușteriu ca și ei.

Ai noroc că lumea e civilizată altfel ai fi ieșit cu permanent și urări „de bine” mi-a spus prietena mea, râzând.

Jur că nu i-am văzut. Că aș fi stat la coadă, sau aș fi renunțat. Mi-ar fi fost crunt de rușine să mă bag în față, chiar dacă de șampanie ar fi depins viața mea. Dar dacă nu i-am văzut…

(Seara s-au adunat mai multe sticle de șampanie. A mea a avut cea mai frumoasă sticlă și cel mai prost gust.)

Și a venit și ora 12. Cu câteva minute înainte am început să aprind lumini, să pun monede în pahare, să deschid geamuri și uși. Am realizat că am 15 geamuri și gemulețe, o ușă și geamuri spre balcon și 3 uși de intrare.
Nu!!! Nu am deschis decât vreo patru geamuri și am lăsat ușa principală larg deschisă. Frig sub minus 20 de grade. Aș fi deschis eu mai multe, dar soțul din dotare scotea deja fum pe nări și avea o privire foarte explicită și aducătoare de noroc și prosperitate și veselie… Așa că m-am oprit din băgat frig în casă, am ieșit toți afară, și bând din șampanie, cu multă grijă, să nu înghit moneda, m-am așezat strategic să fiu sigură că primul care intră în casă e bărbat. Că, cică doar așa ai noroc. Phui!!!

Am fost atât de ocupată, încât am uitat să îmi pun dorințele ălea care musai trebuie puse la cumpăna dintre ani. Așa că voi avea, probabil, ceea ce vine din oficiu pentru cei care au respectat lista bifată mai sus.

Pentru anul care vine, am multe lucruri pe care mi le doresc și știu că le voi îndeplini. Iar la anul, la cumpăna dintre ani, cu siguranță voi face abstracție de orice superstiție. Îmi voi spune o rugăciune mică și voi avea inima deschisă și zâmbetul pe buze.

Ca în fiecare an. 🙂

Să vă fie!

02 Tuesday Jan 2018

Posted by in Amalgam, File de jurnal

≈ 42 Comments

1fantasyfarms00001

„Liniștea sufletească e la fel de plăcută ca orgasmul”, mi-a spus aseară prietena mea și am rămas cu vorbele în gură, interzisă la ce comparație i-a trăsnit prin minte. I-am auzit sonorul vesel și satisfăcut că m-a redus la tăcere.

Noi stăm ore în șir pe telefon sau WatsApp, ca să compensăm cei o sută de kilometri dintre noi.

„Da, serios, degeaba te miri. E o plăcere supremă să ai luxul liniștii, în cap și în inimă. Să faci ce vrei, fără să te strângă sufletul că ce-o fi și ce-o păți. E atât de bine să n-ai gânduri! Dar ce-ți spun eu ție!?… tu nu funcționezi fără liniște”. Și râde.
Dap. Am un mental fantastic. Ca o apă adâncă, greu de strămutat. Când e furtună se cam schimbă configurația pământului, dar când e liniște cresc munți și flori și nori și cer. Direct din mine.
Și am fericirea, suprema fericire, să am oameni dragi care să-mi cultive liniștea și s-o ferească de furtuni.

Și pentru că e început de an, prima postare, o să zic și aici ca pe fb:
Vă urez! Ce? Fix ce vă doriți voi. Magic să se îndeplinească. Să întâlniți doar oameni buni cu sufletul în palmă și să vă fie soare chiar și pe furtună!
2018 e un an excelent! Să nu ziceți că nu v-am spus. 🙂