Cred că e cazul să mă opresc din jurnălit. Nu? Deși, dacă mă gândesc bine, aș mai avea de zis. Poze îmi place să fac? Place. Să povestesc îmi place? Place.
Așa că n-aș avea nici o problemă în a o depăși pe Șeherezada și-n a mă trezi cu ditamai romanul dominican, cu poze și impresii și gânduri și mici întâmplări, ori portretele celor cu care mă intersectez. Sau cu arome, ori parfumuri etc.
Aș mai avea de zis, deși, după prima postare, mi s-a părut mare provocarea de-a scrie zilnic. Până la urmă ce poți scrie despre o vacanță statică?

Mă opresc însă pentru că e timpul „Pașilor” și vreau să mă concentrez pe venirea lor.

Așa cum v-ați prins cu toții, o vacanță în Republica Dominicană e specială. Cum sunt majoritatea vacanțelor.
Dacă aș reveni aici? Cu drag, însă iarna. E fascinantă trecerea de la iarna canadiană, care e marcă înregistrată, la o țară a verii.
O vacanță caldă e relaxare, huzur. Toate lucrurile își dau mâna ca să te răsfețe pe tine, omul.  Dacă apele sunt turcoaz și plaja albă, vegetația este o explozie generoasă de nuanțe și mărimi, care se revarsă într-o eleganță de culori și parfumuri fine. Când pui piciorul pentru prima oară într-un ținut de genul acesta, chiar ai senzația că ai pășit pe altă planetă.

Aici serile sunt pline. De fapt nu doar serile. De dimineață până seara sunt organizate activități pentru turiști. Cursuri de dans, de învățarea limbii spaniole, jocuri, zumba în ocean, aquacise la piscină și multe altele. După masa e muzică live lângă piscina principală, la ora zece spectacol și după aceea discotecă.

Turiștii sunt parte activă din viața resortului, pentru că în fiecare seară sunt câțiva selectați și puși la probe haioase, înainte de spectacol, ori se organizează karaoke, unde curajul, nu vocea, contează cel mai mult. Câștigătorii sunt răsplătiți cu sticle de Mama Joana și pachete de cafea boabe. Se fac petreceri pe plajă, unde dansezi desculț în nisip. Am prins chiar și un balet acvatic.

Resortul e vesel. Palpită ca o inimă mare. Pulsează de dragoste. Vezi tot felul de perechi. Unele potrivite, ca două piese de puzzle, altele total asimetric și ciudat alcătuite. Dar până la urmă ce se vede din exterior e doar coaja mărului, gustul îl știu doar ei, protagoniștii. Și poate oceanul care le îmbină tăcerile și vorbele și dorurile.

Și aici lumea trăiește, muncește, dansează, suferă sau se îndrăgostește. Și mă refer de data asta la dominicani. Cei care lucrează în resort au o viață mai ușoară decât ceilalți, pentru că în afară de salariile fixe mai sunt și bacșișurile. Nu știu cum se gospodăresc, dacă le împart, ori fiecare rămâne cu ceea ce primește.

Cei care străbat plaja cât e ziua de lungă, nu au însă viață ușoară. Vând orice și negociază orice. Se ascund de turbarea soarelui sub haine multe și fac mii de pași în nisipul plajei. Cu riscul să nu mai scap de el, am vrut să mă uit la niște pânze vândute de un băiat. Foarte simpatic, s-a oprit aproape mirat de interesul meu. Înainte să deschid gura mi-a spus că e o sută de dolari bucata, le vinde cu șaizeci, dar dacă eu aleg îmi dă cu douăzeci și cinci, că semăn perfect cu Jennifer Lopez, care e preferata lui și…. Din păcate nu i-am cumpărat nimic. M-a întrebat cu zâmbet timid, dacă pot să-i aduc o sticlă de apă. I-am adus imediat, iar el s-a dus să-și ofere picturile celorlalte Jennifer Lopez de pe plajă, înarmat acum cu luxul unei sticle de plastic cu apă rece de la frigider.

Cât să te chinui să fii simpatic? Cât să zâmbești în timp ce îți tragi prin nisip picioarele,  numărând zeci de mii de pași zilnic, încercând să intri în contact cu mofturoșii de dincolo de pază?

Cum suntem văzuți de ei noi, cei ce ne înfruptăm câteva zile din paradisul țării lor, care pentru ei nu e deloc paradis. E o realitate fierbinte ca iadul, cu nisip ce le intră în păr, în ochi, în nas. Cu seri în care ajung acasă și poate că n-au ce pune pe masă copiilor. Și poate că nu mai au putere să zâmbească, zâmbetul fiind uniformă de serviciu.
Viața e nedreaptă. Și fiecare dintre noi se uită constant prin două ferestre: prin una la cei de mai sus, prin cealaltă la cei de mai jos.

Ca peste tot pe planeta asta, shoppingul există:

E ultima postare și cea mai bogată. Dacă v-ați pierdut răbdarea până în acest moment și ați rămas pe drum, vă înțeleg. E ultima postare și, nu doar că e lungă, dar am pus și prea multe fotografii. Dar ce să fac? Iubesc țara asta și sper să revin. Așa că-i spun doar atât: Hasta luego!
Iar pentru voi o fotografie cu the new me. (Efectul benefic al unei vacanțe dominicane. )

Și culoare. De fapt, corect ar fi să spun… albastru. 🙂

O prietenă mi-a sugerat să dau detalii despre istorie, geografie, tradiții locale. Bună ideea ei, însă intenția mea fiind alta, nu veți găsi genul acesta informativ în jurnal. O să pictez tabloul zilelor, sau momentelor, folosind culori multe, poate prea detaliate și temperatura personală. Un fel de culise de vacanță. La o cafea.

Săptămâna trecută a fost ziua mea. Nu le acord prea mare însemnătate acestor evenimente personale, pentru că în afara faptului că faci o adunare, pe mine mă încurcă manifestările în care eu sunt protagonista. Bucuria adevărată e iubirea celor dragi, sunt surprizele mici și neașteptate, când vezi că lumea nu te-a uitat, când o vorbă primită de aiurea îți ridică soarele personal cu o jumătate de metru mai sus.
Oricum, cel mai mare cadou e apariția „Pașilor” (cartea apare în 29 mai, deci în luna mea), care s-a inițiat pe ultima sută de metri de stat în România, într-un moment neașteptat. Cei care ați publicat știți cât de greu e să publici prima carte, când practic ești no name. Dar lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple.

Revenind la țara asta frumoasă, unde cred că mi-ar plăcea să trăiesc, am să vă povestesc un pic exact despre momentul cu pricina, datorită unui mic eveniment care m-a făcut să râd din tot sufletul.

Ziua a răsărit la fel din apele oceanului, binecuvântată de soare și briză și albastru. Am urmat aceeași rutină, singura diferență a fost că am stat mai mult pe telefon și computer.
Trebuie să vă spun că în timp ce suntem la plajă, în prima parte a zilei, se curăță și aranjează frumos camera. Dar, cum la prânz scriu și stau în pat, dau peste cap eforturile celor zece negri mititei care robotesc pentru noi.
Seara am avut o masă specială pe malul oceanului.

La întoarcere, pe ușa camerei era aninată o banderolă mare cu „Happy birthday” și camera era iarăși organizată frumos, plus un aranjament mai deosebit pe pat. În fine. Bucurie și poze și la-la-la.

A doua zi cineva a bătut la ușă. Deschid și, ce a urmat a fost un dialog a la Caragiale doar că în engleză. O brunețică, toată zâmbet, m-a arătat cu degetul și mi-a spus:
– You’re the housekeeper!
– No, I m not!
– Yes, you’re the housekeeper!!!
Eu că nu-s. Ea ba da. Și tot așa, ala bala portocala de la una la alta. La un punct îmi face semn cu mâna, scoate telefonul și-mi arată o poză cu aranjamentul cu prosopul, florile și ciocolata. Mă luminez. Ea, fără să fie foarte bună prietenă cu engleza și punctuația, de fapt voia să-mi spună că e femeia de serviciu care se ocupase de cameră și, urmând tradiția sfântă a bacșișului dominican, acum venise să-și colecteze răsplata.

Cei care lucrează în interiorul resortului sunt mai mult decât binevoitori și prietenoși. Iar bacșișul e la fel de firesc cum e salutul de „bună dimineața”. Deranjantă e agresivitatea celor care vor să-ți vândă ceva. Și asta e specific tuturor țărilor calde, nu doar Republicii Dominicane. Indivizii de genul acesta aproape te hărțuiesc cu insistențele și, de multe ori, cei care vin prima dată cad pradă „gratuităților” oferite.
Însă trebuie să știi că peste tot ai exact ceea ce cumperi.
Pe mâine!

Dragostea e duminica omului. Și unde să o celebrezi jurându-i veșnicia, dacă nu în fața oceanului, pe nisipuri albe, unde soarele luminează turcoaz?
Zilnic sunt nunți pe plajă. Zilnic oameni de diferite vârste, forme și culori își promit credință „până când moartea îi va despărți”. Briza mării se încurcă în rochii de mireasă și flutură alb ținutele invitaților și părul domnișoarelor de onoare. Majoritatea aleg culoarea alb sau crem. Toți, de la mireasă până la ultimul invitat. Florile sunt singurele pete de culoare ce sfidează obraznic-pasional cumințenia moale a aranjamentelor. Am văzut o singură nuntă colorată, în care rochiile domnișoarelor de onoare erau de un turcoaz strident, contrastând superb cu portocaliul la fel de strident al buchetelor.

Ce m-a frapat, oarecum, e că majoritatea mirilor nu erau la prima tinerețe. De fapt habar nu am exact ce înseamnă prima tinerețe. Poți să fii întreaga viață tânăr, ori să n-ai idee ce înseamnă tinerețea. Iubesc dragostea oamenilor. Celor care au curaj să spună „da” în orice moment al vieții, alegând apa, soarele, cerul – martorii duminicii poveștii lor de iubire. În Republica Dominicană fiecare zi e o duminică (poate pornind de la numele țării care vine de la Dominica, nume de fată însemnând „aparținând Domnului” sp).

Oameni frumoși cu prieteni și rude, sau dimpotrivă singuri, fără să aibă nici o secundă teama că alții i-ar spurca. Ori poate c-o au, dar nu le pasă. Oricum, din avion toate culorile sunt frumoase. Ca pe fb. Cine pune poze și povești care ar dezavantaja? Cine își postează cearta cu bărbatul, lipsa de chef, ori durerea de burtă?

În rest zilele curg la fel. Prea repede. Deși se întind leneșe, pe bucăți lungi. Programul meu e un pic cazon. În fiecare zi trezit la șapte, plimbare pe plajă cu picioarele prin valuri. Mic dejun și bălăceala obligatorie. Prefer ocean, dar când e nervos aleg una din piscine. Apoi duș, prânz, scris, ocean/piscină, plimbare, duș, cină, spectacol, plimbare. Zilnic cu mici variațiuni. Mă uit la oameni, fac poze, inventez povești și nu am răbdare să stau pe șezlong mai mult de zece minute.

Paharul de vorbă cu elvețienii a devenit obișnuința fiecărei seri. În vacanțe prieteniile se leagă ușor. Pe ea o cheamă Heidi (pronunță Heiti) și vorbesc un dialect german, de aceea am confundat eu zgomotul lor consonantic cu rusa. Ca să vezi ce înseamnă chimia! Reușim să ne înțelegem, deși Heidi nu vorbește nici o limbă în afară de bolovănoasa ei. Știe din toate câte puțin și ne întâlnim cel mai adesea pe teritoriul unei italiene precare, presărată cu engleză, spaniolă și mult dat din mâini. Culmea că ne pricepem una pe alta și râdem mult. Cu el e mai ușoară comunicarea, pentru că vorbește bine engleză.
Dar ce contează limba vorbită? Oamenii sunt oameni, indiferent de colțul de pământ pe care răsar.
Pe mâine!