Cică poza asta e creepy. Mi-au spus mulți prieteni. Că nu e ce trebuie pentru profil. Dar diloc-diloc. O schimb după ce trece long week-end-ul. Însă e suport bun pentru mesajul aniversar, pe care mulți dintre noi, trăitorii pe pământ canadian am ales să-l purtăm zilele acestea. Arțaria noastră adoptivă e tinerică rău. Împlinește 150 de ani. S-a născut în 1867 și a fost botezată după cuvântul „kanata” din indiana-iroquoiană însemnând sat/teren. Că așa e Canada noastră, un sat mai mare, un soi de Babilon colorat cu toate limbile pământului. Sunt multe de spus. Că e mare și frumoasă știți cu toții, informațiile istorico-geografice sunt ușor de accesat. Ce are însă ea special sunt poveștile fiecăruia dintre noi. Toți cei care am poposit preț de o clipă, ori o viață să ne continuăm traseul început în draga noastră Românie. Toți avem povești. Toți emigranții.
Rezonăm cu toții, dar cel mai bine cu românii noștri, în care nu de puține ori ne regăsim. Magdalena a cuprins cu multă sensibilitate corzi de vise rupte, drame și bucurii, căderi în infern, dar și ridicări spectaculoase. Scrie cu o sensibilitate vibrantă, ca nimeni altul în Foaie de drum lung.
Când o citești pe Veronica știi că râzi. În Mama Canadei povestește cu un umor sănătos a la Creangă și cu același talent, despre experiența ei personală. Face haz de necaz în aventura de cunoaștere a lumii pe care o descoperă tot mai mult cu fiecare zi.
Recent l-am descoperit și am început să-l citesc pe Viorel Ilișoi. El aduce o altă perspectivă. E ochiul românului din afară care, cu o privire obiectivă, zugrăvește fiecare detaliu văzut aici, în casa, curtea și sufletul românului-canadian cu care intră în contact. Un cocktail de trăiri și impresii, obiectiv trasat, cu mână sigură și raportat la propria persoană.
Vor mai fi fiind și alții care scriu despre noi, vânturații peste ocean, dar eu pe ei îi știu și dragă mi-e slova lor. Așa că vi-i dăruiesc cu drag să-i citiți, să vă bucurați, să vă minunați, să plângeți sau să râdeți, și să priviți puțin prin gaura cheii sufletului nostru.
Camera era confortabilă, patul perfect… Draperiile groase dădeau senzația că e încă noapte și se auzeau cântând cocoșii. Aș fi dat orice pentru încă o oră de somn, o jumătate… sau măcar cinci minute… Însă nu… Lipsă de înțelegere totală pentru relația mea cu perna. Trebuia să mergem la Chichen Itza, să evităm arșița amiezii și invazia turiștilor. Am pornit la drum cu ochii cârpiți de somn, având tatuată pe retină o unică dorință: CAFEA. Pustiu în oraș, pustiu pe traseu…
Pofta mea pâlpâia, mai să se stingă, însă mi-a fost rușine să dau înapoi când „patroana,” foarte simpatică, m-a întâmpinat zâmbind și m-a întrebat dacă vreau cafeaua rece sau caldă. „Ăăăă… dar când e făcută cafeaua?” am întrebat. Am realizat, din explicații, că ea îmi dă o cană de apă la temperatura dorită, ness, zahăr și… treaba mea. Eu nu beau ness. Niciodată. Dar gândindu-mă că e unica sursă de venit a cine știe câtor suflete, am cumpărat lichidul. Nu mă întrebați dacă l-am băut. 🙂
Piramida cu trepte, aflată în centru, a fost ridicată în onoarea lui Kukulkan, zeul șarpe cu pene. Am văzut apoi Templul toltec al războinicilor, decorat cu sculpturi în relief cu vitejii vremii, Grupul celor o sută de coloane, Las Monjas (Călugărițele) un complex de clădiri, care servise drept centru al puterii. A urmat observatorul astronomic, El Caracol, care, printre altele, identifica cu precizie echinoxurile. Mi s-a făcut pielea de găină văzând Cenote Sagrado, fântâna sacră de la Chichen Itza, extrem de importantă în vremuri străvechi, pentru că era sursă de apă potabilă pentru populație.
Sweet & Salty 