Prima impresie

x115

Mă străduiesc să nu judec. Scanez, fără să vreau, și lupt să-mi alung gândul. Mă surprind furând imagini. Unele cu oameni, pentru că au desenate trăiri. Și nu pot să nu le fur. Fețe anonime. Oameni frumoși. Toți oamenii sunt frumoși. Pentru că toți știu să râdă. Tot ce e sănătos e frumos, îmi spunea bunica. Așa este.
Prin 2003 ne-am cumpărat casă în K. un oraș aflat cam la o sută de kilometri de Toronto. Eram fericită. Casele sunt frumoase aici, iar a noastră, fără să fie mare, avea o construcție interesantă. Din față părea cu un etaj. Din spate cu două, pentru că basementul era de fapt un parter ce dădea în grădină, iar grădina fără gard, într-un parc. Un mic colț de paradis verde, ascuns într-un cartier cochet, pe o stradă cu circuit închis (un court).
Ne-am mutat iarna și a fost primul an în care am avut colindători, canadieni cu Christmas carols la ușă. Organizatorii colindului, Joe și Mary Anne aveau să ne devină cei mai buni prieteni pe tărâmul patriei arțarilor, dar atunci nu știam asta. O avalanșă de căldură, un bun venit într-o comunitate mică, foarte ușor colorată, pentru că în afară de vreo două familii de croați și încă o familie de români, toți erau canadieni. Și toți se cunoșteau între ei. Mulți veniseră la ușă cu ceva dulce de ronțăit și de bun venit.

Eram curioasă tare să cunosc românașii din vecini. Pe vremea aceea eram implicată până în dinți în comunitatea românească și nu concepeam să nu știu tot ce respiră românește în jur. Dar cumva, nu se întâmpla niciodată să ne ciocnim de ei.

Și a trecut și iarna magic luminată cu zăpadă ca-n țara lui Moș Crăciun, apoi ne-a inundat primăvara cu atâta verdeața și ciripit de păsărele, cum nu credeam că e posibil într-un oraș. Parcul din spatele casei înnebunise de vegetație, iar grădina răsărea în fiecare lună cu surprize culoare, pentru că cei dinaintea noastră fuseseră niște nemți cu drag de grădinărit, nu ca noi.

Cunoșteam majoritatea vecinilor. Nu și pe misterioșii români, care, printr-un concurs de împrejurări ciudate, nu ne ieșeau în cale nici din întâmplare. Eram curioasă, dar îmi era jenă să mă duc la ușa lor.
Într-una din zile însă m-am întâlnit cu ea la cutia poștală. Era o bucureșteancă foarte prietenoasă, cam de aceeași vârstă cu mine. Mi-a povestit cu lux de amănunte întreaga ei viață, deși ne vedeam pentru prima dată. Am uneori acest efect asupra oamenilor, sau poate că unii simt nevoia să-și deșarte sacul și mă nimeresc eu acolo.
Eu mă deschid greu, extrem de greu. Așa mi-a dictat viața, așa mi-e firea. Habar nu am. Dar poate că nu toată lumea dorește reciprocitate. Pentru unii e suficientă o ureche care să-i asculte, o gură care să le dea un sfat și încredere.
Ea mi-a povestit că e a doua soție a soțului ei și că el nu suportă românii. Că ne-au evitat în mod sistematic, pentru că avuseseră multe experiențe negative de-a lungul șederii lor în Canada, cu compatrioții. (Mulți români, de fapt, se plâng de același lucru.)
Ea își dorise mult să ne cunoască, dar firește că nu putuse să treacă peste voința soțului.
Mi s-a părut nedrept ca un om care nu știe nimic despre noi să ne pună o etichetă, fără să ne dea măcar o șansă și, deși foarte rar mi se întâmplă, mi-a devenit antipatic.
Cu ea mă întâlneam des, pentru că venea mereu pe la noi. Am vizitat-o și eu de câteva ori, întotdeauna în absența lui. Locuia la trei case de mine. El avea job în Mississauga și ajungea foarte târziu.
Mă obișnuisem cu ea așa. Mi se mai plângea de el, îmi spunea că deși îi place carnea, mănâncă pe ascuns, pentru că el e vegetarian și nu suportă nici măcar mirosul. În mintea mea se creionase imaginea lui. Nici nu-mi mai doream să îl cunosc..
Apoi a venit toamna, apoi a venit iarăși iarna și a început să ningă. Strada noastră era parcă desprinsă dintr-o poveste, feeric împodobită cu luminițe de Crăciun. Singura casă întunecată, distonând cu strălucirea colorată din jur, era a prietenei mele cu soț antipatic. „Trebuia el să fie altfel decât restul lumii”, am gândit eu cu malițiozitate și am comentat cu soțul meu. Însă, într-una din zilele următoare, ea a venit înspăimântată să ne spună că el e grav bolnav. „Își revine” i-am spus, încurajând-o, având încredere în vârsta lui.
În ciuda regimului de viață foarte sănătos, el nu se simțea prea bine. Doctorița de familie, româncă și ea, îl programase la un specialist. Însă, într-o seară, cu mult înainte să ajungă la doctorul cu pricina, durerile insuportabile îi făcuseră să sune la 911 și, ajuns de urgență la spital, descoperiseră un diagnostic cumplit, o boală în fază terminală. Și, cu toate că era în puterea vârstei, nu a reușit să învingă boala. Așa că în altă zi ea a venit la noi să ne spună că el nu mai e.
Mulți ani au trecut de atunci. Însă și acum mă simt vinovată, când mă gândesc că l-am judecat. Fără să știu ce se petrece în casa aceea. I-am pus o etichetă văzând că singura casă unde nu s-au aprins luminițele e casa lor. L-am judecat fără să îl cunosc. Fără să bănuiesc că-n spatele ușilor e instalată boala, că-n încăperile întunecate pândește neființa. Că luminițele nu au putere să se aprindă, pentru că flama lor e bolnavă. Pentru că nici o sărbătoare nu se poate aprinde într-o inimă care pleacă.

Vedem oameni. Îi cunoaștem. Poate că prima impresie ne zgârie. Poate că tăcerile lor, ori refuzurile lor ne fac să îi pictăm așa cum noi credem. Poate că vorbim incitați de ceea ce nu înțelegem. Și judecăm…
Însă de prea multe ori nu vedem ceea ce se petrece după o ușă de suflet. În spatele unui ochi care se chinuie să zâmbească, deși poate că-n curtea lui au poposit umbre cu care el se luptă și nu are putere să ceară ajutor.

 

Fără titlu

n-DATA-STREAM-628x314

Dacă azi, pe planeta albastră, ar cădea netul definitiv, ar trebui să ieșim din casă, indiferent de vreme. Străzile ar fi pline de oameni de toate mărimile și culorile care ar privi copaci și frunze și ochi. Alți ochi.

Copiii ar alerga jucându-se v-ați ascunselea.
Cafenelele s-ar aglomera cu introduceri în povești de dragoste și s-ar înmulți librăriile, pentru că brusc individul, sufocat de capitalul de timp crescut peste noapte în buzunar, și-ar cheltui foamea și setea de vis pe foi de hârtie de pe care ar culege semne mici și negre, ori le-ar planta el însuși cu gând de sămânță.

În case ar crește pe pereți rafturi pe care s-ar odihni cotoare colorate și fiecare noptieră ar conține cel puțin o carte.
Ar fi nesănătos pentru planetă, pentru copaci, pentru producătorii de tuș negru.

Ar fi și extrem de non-business, pentru că hârtia e mult mai ieftină decât telefoanele, tabletele și computerele. Deci economia lumii ar scădea simțitor.

Oamenii ar circula după hartă, doamna antipatică de la GPS fiind scoasă la pensie, fără drept de apel.
Poștașului i s-ar face regulat declarații de dragoste și cereri în căsătorie. Ar fi salvator de suflete, transportator de vești bune și rele, de aceea din când în când ar fi împușcat și pus ca semn de carte.
În restul timpului însă ar fi declarat eroul necunoscut cu mii de kilometri desenați pe talpa pantofilor sport și, firește, rege de planetă.

Dacă azi ar cădea netul, ne-am scrie scrisori pe hârtie, ne-am privi în ochi și am avea existențe rotunde, ca niște jocuri de șah neîncepute, fără pioni pierduți.

Dacă azi ar cădea netul, lumea ar fi brusc mai responsabilă, mai bună, mai neinformată. Mai bogată și mai săracă.

Dacă azi ar cădea netul, oamenii s-ar trezi brusc, goi, dezbrăcați de adăpostul ecranelor.
Căderea netului, Paradis ori Infern?

Anotimpul sună o singură dată

Tags

, , , ,

172– Câți ani ai?
– Câți îmi dai! și o privire șăgalnică cu sensul de: „nu fii prea darnic!!!”

Acu, ideea e că timpul nu stă pe loc. Trece, fir-ar el de timp. Și are, frate, bagheta magică. Aia proastă. Transformă pe cei mai drăgălași bebeluși în niște adulți dezgustători, porțelanul feței în prună uscată, floarea de cireș în absență pe-o cracă și pe fiecare dintre noi în amintire, până când paf!, nici aia nu mai e.

– De ce a murit, bunică, femeia aia?
– Că i s-au gătat zilele.
Mda. M-am legănat de pe un picior pe altul și am înțeles exact cum stă treaba cu zilele astea. Sunt ca un pachet de biscuiți. Când l-ai terminat pe ultimul nu mai ai. Și gata.

Adunăm amintiri. Le clasăm în dulapuri înalte și solide. Să nu intre praful timpului, să nu îngălbenească pozele și șuvițele de păr păstrate în plicuri mototolite de viața, de anii obosiți care au trecut. Cam mulți de când am fost bebeluși… Atât de mulți că a venit toamna. Ne lipim frunze colorate pe față, le lipim cu cosmetice scumpe. Pretindem că toamna e noua primăvară. Exagerăm. Vedem că exagerăm, așa că-i facem o concesie: îi zicem vară indiană… Dar frunzele sunt frunze, nu flori. Și, fir-ar să fie! Mereu vine iarna… Vine ziua aceea când începe să ningă…

Vrem praf de stele, primim praf de pușcă… Ne înfuriem pe legile lui Murphy. Degeaba. Tot cu praful de pe tobă ne alegem. Asta e viața: praf și pulbere.

Și ne luăm în palmele goale înțelepciunea și o întrebăm retoric:
„Acum ce să fac cu tine? Îmi ești degeaba”.
O mână de colb împrăștiată-n patru zări. E vremea iernii, când sufletul devine amintire. Apoi nici aia nu mai e…

 

Trick or treat?

18

Când ajungi în vizită la niște bostani de treabă, le urezi toate cele bune. Te miri, te bucuri că nu ești la fel de rotundă ca ei, îi admiri și te minunezi cât de variați sunt. Ca oamenii: grași ori slabi. Tineri sau bătrâni. Supărați ori fericiți. Ursuzi  ori invidioși. Frumoși de-ți vine să-i mănânci. Oricum, de sezon. De plăcinte. De sculptat în carnea lor crudă.
Fețe rotunde, forme rubensiene, bunătate cucurbitacee. Azi împodobesc orașul.
E Halloween. Copiii vin la ușă. „Trick or treat?” Zâmbet larg și… treat.
Toamnă zgribulită. Iarna după colț. Frunze colorate rușinat pândind din fața garajului, de pe tălpile pantofilor, din copaci. Iarbă încă verde și bostani. Mulți bostani. Invazie de Halloween. „Trick or treat?”
Fiecare casă de pe stradă are la ușă și la ferestre bostani. Fiecare stradă are case împodobite cu bostani. Întreg orașul e străbătut de străzi cu case, împodobite cu bostani mici și mari, stând la pândă. Curioși, la fel ca oamenii. Copiii frumoși, povestindu-și inocența, într-un carnaval vesel, cu monștri prietenoși, care dau din coadă mărunt: „Trick or treat?”

(Fotografiile îmi aparțin – Chicago –  Lincoln Park Zoo)

17161514111098543

Talantul

16473566_1822898954626191_8335634957219684268_nLa fiecare ne dă Dumnezeu o zestre. Unii au mâini de aur, alții au vorba dulce, unii inventează, alții vindecă. Unii știu să asculte, alții au voci de îngeri. Mie mi-a dat litera. Am modelat-o în joacă ca pe o cocă moale. Am trecut-o prin cuptorul de copt pâine și a mirosit acasă. Am scos-o în ploaie și mi s-a întors rece, crispată-n singurătate, pierdută și nesigură. Am alungat-o-n vânt și s-a făcut secure de dor. Am lăsat-o să plângă la fereastră și a curs jale, ori boală, ori înstrăinare. Am strâns-o în brațe, iubind-o frenetic și mi s-a dăruit necondiționat. I-am închis gura și am gonit-o-n tăceri stridente. Am pus-o la colț, am înecat-o-n lacrimă, ori am pus-o în capul mesei și i-am dat tot ce sunt.
Așa, de pur și simplu. La o cafea.
Am râs cu ea, modelându-ne pe aceeași buclă de sunet.
Și am fost cu ochii pe ea necontenit.
Și-n somn. Și când stăteam cu spatele. Chiar și atunci când îi scoteam lesa, când sălta nebună printre copaci și printre oameni, ori se atârna imprudent de cel mai riscant nor, croșetat alandala, cu găuri mari, nesigure, cu goluri de respirație, cu goluri de mine. Cu goluri mari.
Mi-am făcut din ea haină și religie, am pus-o sub pernă și mi-am umplut buzunarele. M-am hrănit cu ea, m-am învelit, mi-am făcut-o masă și casă, mi-am stârnit soare și ploaie. Alifie mi-am făcut-o. Alint și blestem.

Fără net, viața e pustiu…

47.jpg

M-a apucat! PANICA… Butonam de nu-mi apucam gândurile de coadă. Știam că trecem granița și GATA cu netul. În Canada am nelimitat. În State doar la hotel sau unde mai prind vreo locație cu WI-FI (trăiască Starbucks-urile care-s ca ciupercile după ploaie în Orașul Vânturilor). Am trecut la americani în jur de ora opt dimineața și m-a apucat un pustiu și o jale, concretizate în niște draci mari care-mi dospeau în fiecare por. Cum s-ar zice: fără net viața e pustiu… Poate mai prind în oraș pe la vreo cafenea. Dacă nu, diseară, la hotel. Ce mă fac eu până atunci? Prieteni, contacte, e-mailuri… tot.

Încerc să vânez net din goana calului. Din părți!!! Pe autostradă???
Dar cum speranța moare ultima, renunț după ce mă chinui în zadar, ȘTIIND că nu am nici o șansă. Îmi trântesc iritată telefonul în buzunarul portierei. Nu-mi găsesc locul. Manevrez manetele scaunului în sus și-n jos să mă întind, să șed, să… ceva comod. Nu-mi iese. Nu găsesc poziția. Nu-mi găsesc locul.

Indignare, neputință asezonate cu nervi de toate mărimile și culorile.
Îmi smulg telefonul și încep să șterg poze. Mă plictisesc. Nu-mi vine să-l las din mână. Fără el parcă nu-s întreagă.

Trag cu ochiul în stânga. El conduce liniștit. Lălăie pe model karaoke cântecul de la radio și pare senin…

Mă uit pe geam: octombrie de vară. Copaci demenți. Zici că le vopsește cineva noaptea frunzele. Nefiresc de stridente. Fac un carnaval nebunele, înainte să dezerteze în iarnă…

Toamna în America este splendidă, mult mai colorată decât acasă. Îmi spunea cineva, proaspăt emigrat, că toamna canadiană nu i-a permis să-și plângă dorul. I se rupea sufletul căutându-și cuibul lăsat între Carpați. Și frunzele ăstea nebune i-au alinat durerea. „Cum să plângi cu pădurea asta sub nas?”

Mă uit o vreme pe geam. Telefonul în mână. Beau cafea, ascult muzică, privesc copacii la paradă. Telefonul lipit de palmă. Și-un dor de net…

– Ești ok? mă întreabă. Fața mea lungă și tristă comunică exact starea de spirit pe care o am. Îi spun suferindă că-mi trebuie net.
– De ce? mă întreabă.
– Îmi scrie x și y și z.
– Și? mă întreabă.
– Cum și?
– Ce se întâmplă dacă nu răspunzi?
– Păi… se supără.
– Cine?
– Prietenii de pe net.
– Care prieteni? mă întreabă retoric cu fața senină, ca și cum ar trebui să-i explic înțelesul cuvântului „prieteni.”

Și orele trec. Cinci până în Orașul Vânturilor. Oprim la un restaurant să mâncăm. Fără WI-FI. Americanii au, fir-ar să fie, net la purtător. Doar eu n-am. Supraviețuiesc totuși. Începe să plouă.
Muzeul de artă. Fără net. Orele se duc iar eu mănânc artă pe pâine, galerie după galerie. Unul din marile muzee ale lumii. Picturi din epoci apuse. Superbe, curate, fără net.

Uit de mine, de spațiu, de timp, de realitate ori virtual. Se anunță închiderea muzeului. Marea de oameni se îndreaptă spre ieșiri și brusc încep să țipe în mine foamea, oboseala și lipsa de net.

Fugim prin ploaie la un Starbucks. Mă așez în fața geamului. Ploaia spală orașul într-un amurg extrem de pictural. Perfecțiune. Doar să lipești o ramă și să-l expui printre tablouri…

Stropii de apă bat în geam pe același ritm cu degetele celor din cafenea, ocupați să butoneze tablete, telefoane, laptopuri. Răsuflu ușurată că ÎN SFÂRȘIT pot să mă conectez la lumea mea virtuală, să-mi motivez cumva absența cu poze și texte noi, îmi scot telefonul. Descărcat. Universul conspiră împotriva ecranelor și butoanelor.

Ajung la hotel. Pun telefonul la încărcat. Fug la duș.
Abia aștept să văd ce mai e pe net. Apa fierbinte, patul moale. Prima seară aici. Mă scurg în brațe reale. Netul e undeva departe în spatele minții. Adorm fără să ating telefonul.

Mă conectez a doua zi, când beau cafeaua. Ora opt. Am împlinit douăzeci și patru de ore de absență pe net. Și nu s-a făcut gaură în cer???
Intru pe fb. Stup de albine. Zumzăie întrebări, mesaje, postări, comentarii, câini, pisici, povești de dragoste care-și caută confirmare, certuri, vacanțe, produse, meniuri. Unii vând, alții cumpără. Unii manipulează, alții se lasă manipulați. Vânători și victime. Creduli. Deștepți laolaltă cu idioți. Texte atent pieptănate alături de cea mai jalnic ciufulită variantă a limbii române. Și mulți, foarte mulți oameni singuri care joacă aici un fel de ultimă carte, după ce au pierdut la masa de cărți cu realitatea.

Închid pagina fără să scriu nimic, fără să am nici o reacție. Apoi pun pe Instagram câteva poze, mai mult ca să nu zic c-am intrat degeaba și mă deconectez din lumea grăbită a emoticons-urilor. Nu vreau like, ci satisfacția mea sau altora. Nu vreau un happy face, vreau să râd până mă dor mușchii feței. Nu vreau o inimioară roșie, vreau să-ți simt palma caldă strângând-o pe a mea când pășim împreună.

Azi. A doua zi fără net.

353637394042434546

Outside the wall

0

Bat drumuri. Sufăr de dor de ducă și-mi arde fundul să bântui peste tot pe unde se poate. Pe unde pot. Unii îmi sugerează în spate de rânduri că mă laud. Îmi scriu și-mi zic chestii. Nu-mi pasă.
Văd lucruri. Începând de la capătul nasului meu mic și până unde mă duc roțile mașinii ori aripile avionului. Evadez. Trăiesc. Respir. Iubesc. Plătesc.

20171007_103746

Lume împrăștiată pe străzi. Oameni frumoși și urâți, policromi sau monocromi. Nebuni sau plictisitor de normali. Copaci îmbuibați în culoare ori dezertând patetic în toamnă. Goi. Nerușinați cu membrele lungi și uscate în soare. Trecători.

Îndrăgostiți aroganți. Planeta e a lor. Suferă de-o singură boală. Se numește: I don’t care sau je m’en fiche ori mi si rupi. Se iubesc cu bun sau prost gust, pe apă sau pe uscat, cu vârstă sau fără vârstă, ori sex. Se iubesc și punct.

Lume frumoasă ce-abia se ridică pe verticală. Lume mică. Vede, gustă și plânge. Dar în esență stăpânește universul. Lume curată. Curioasă.

Lume ce și-a pierdut uzul rațiunii. Strică valorile sacre. Ciocolata.

N-am timp să scriu, sau să citesc. Absentă.
Azi sunt doar tălpi și ochi. Trecător printre trecători.
Anonimă. Gura lumii e-nchisă. N-am net și mi-e bine.

20171010_140439

PS. Am bifat și Peștișorul de aur. Era acasă. Bine hrănit. I-am spus trei dorințe. Aștept.

(fotografiile îmi aparțin, excepție cea cu Milka cu castraveți 😀 )

Symphony in the garden

Tags

, , , , , , , , ,

casa-loma-building-toronto(pp_w608_h404)

Când a început să cânte mi s-a făcut pielea de găină…

Recunosc, nu sunt un consumator de muzică avizat, cultivat, școlit la-la-la. Unicul criteriu de selecție este: îmi place, ori nu-mi place, după caz. La admitere, la liceu a trebuit să trec printr-o probă de aptitudini muzicale și fost coșmarul vieții mele de până atunci. Am învățat cu chiu cu vai un cântecel, cu profesoara mea de muzică și cred că de frică l-am cântat ok. Am păcălit cumva comisia și am luat proba. Am cântat și în cor, cu turma, că cică am voce frumoasă, dar n-am auz muzical, sau invers. Nu cânt niciodată. Nici măcar la duș. Excepție când întâlnesc pe stradă vreun câine, care e suficient de departe de stăpân, ca să nu sperii stăpânul. Cânt că mi-e frică, să nu mă simtă.

Și de sărbători, colinde că deh…
Whatever… De ascultat ascult. Tot timpul și mai multe genuri cu vreo două, trei antipatii aferente și categorice.
Iubesc muzica simfonică și opera. Ador să ascult în mașină cu sonorul dat foarte tare. Îmi place vibrația aceea divină. Îmi crește inima și adrenalina și pâlnia prin care-mi intră oxigenul în plămâni. Îmi cresc aripi. Nu. Nu calc mai tare accelerația. Nu mă cred avion.

Suntem binecuvântați cu atât de multe minunății. E suficient să deschidem ochii, urechile, inima. Și suntem copleșiți de sunet ori culoare…
Cât de frumoși sunt oamenii talentați, oamenii atinși de divinitate, oamenii cu har…

Gala operei a avut loc la Casa Loma (Casa de pe deal sp.), un loc pe care cu greu îl asociezi mental modernei metropole canadiene. Imaginea castelului cu aproape o sută de camere, construit în stil gotic în 1911, te duce cu gândul la cu totul altă zonă geografică și istorică, populată eventual cu prințese și cavaleri. Trecerea de la peisajul urban de zgârie nori, sticle și betoane la turnulețele romantic dantelate din vârful dealului, este o veritabilă călătorie în timp. Astăzi este muzeu, odinioară a fost reședința lui Sir Henry Mill Pellatt, militar si economist, cunoscut în principal pentru rolul său major în electrificarea orașului Toronto.

Concertul a avut loc în grădina palatului și de la primele acorduri muzicale, așa cum spuneam, pielea mi s-a făcut de găină. A fost unul din momentele acelea pe care le conștientizezi cu mintea, sufletul și trupul ca fiind perfecte.
Dirijorul Keryy Straton a făcut spectacol în spectacol. Nu doar că a exploatat cu finețe de vrăjitor orchestra, făcând să vibreze dealul, castelul, dar mai ales fericiții muritori aflați acolo, dar a fost și foarte haios. A jonglat cu mimica feței și mișcările trupului, având un joc de scenă continuu cu soliștii, provocând zâmbete și chiar hohote de râs audienței.

Nu poți povesti muzica. Pot să spun însă că atât mezzo soprana Danielle MacMillan, preferata mea, cât și soprana Sara Papini nu doar că au voci rupte din stele, dar sunt și foarte frumoase. Au cântat de asemenea bassul Solomon Tencer și tenorul Vaguif Kerimov. Am ascultat, de fapt inhalat, trăit: Mozart, Rossini, Dvorak, Bizet, Verdi, Di Capua, Gershwin, Lehar, Puccini, Tagliaferri, Offenbach, Donizetti, Gounod, Sieczynski – ordinea e aleatorie.

Te poți detașa de trup și valsa un pic, o miime de secundă printre stele? Te poți. Nu-i așa?
Și asta e fericirea, indiferent ce sinonim alegi să-i pui pălărie. Că e dragoste, când amprenta lui se potrivește perfect cu a ta și uite-așa descoperiți împreună cifrul căii lactee. Că e senzația aceea de zbor pe muzica astrelor ce se revarsă din vocea nepământeană a unui pământean. Că sunt nuanțele vreunui tablou care-ți magnetizează ființa și te întrebi cum doar o mână și o pensulă au așezat buchet poezia și muzica culorii într-un singur loc. Că e un răsărit de soare surprins nud, în intimitate, în momentul acela când lumina toarce viață.
Te zăpăcești, te pierzi. Lumea întreagă îngheață o secundă. Și timpul tace în semn de respect pentru MOMENT. E cadoul tău.
Asta e fericirea. Restul? Sunt bucurii și liniști, maratoane, așteptări și vise.

a5a6a13a19a20a27bb1b8

Metamorfoză: mic studiu despre îndrăgostire

Tags

, , , , , , , , , ,

paun-1

Iubirea metamorfozează individul. Larva devine fluture, iar oamenii sunt mai frumoși, mai buni când iubesc. Fiecare. Fără excepție. Spun miere și poartă cele mai bune haine ale sufletului. Îndrăgostiții sunt sărbătoare. Ajung peste noapte păuni.

Perioada de împăunare se limitează pe intervalul de timp necesar vânătorii și cuceririi.

Îndrăgostitul își desface generos penajul colorat-sidefat și acoperă cu o pânză de păianjen toate întrebările și neliniștile posibile și imposibile ale ființei-țintă. Penajul este păstrat cu grijă în dulap și scos doar în aceste momente speciale. Când lucrurile se așază, penele de păun se închid, iar omul își îmbracă realitatea cotidiană, plictisitor de obișnuită. Ternă.

Pentru anumite persoane, perioada de vânătoare este drog, devine dependență. Se permanentizează într-o continuă căutare a experiențelor de împăunare. Genul acesta de împăunat își asumă riscul uzurii penajului strălucitor, format dintr-un portofoliu clișeic, cu formule șablon, care, în mare, se potrivesc unui procentaj larg de posibile cuceriri.

Cele mai stabile și mai reușite relații sunt cele care se nasc între doi prieteni. În aceste situații, perioada de împăunare este diferită, pentru că cei doi au trecutul unei realități deja cunoscute, ce cuprinde lista calităților și defectelor, fără exagerări voite, sau nevoite, fără ascunzișuri, lustruiri, sau măști.

Inițial, dragostea anulează prietenia, dar perioada de cucerire este fascinantă pentru cei doi. E revelația descoperirii iubitului/iubitei care, neașteptat, iese dintr-un friend zone crezut inofensiv și se revarsă spumos în sfera intimă a sentimentului. Fascinația se naște din căldura copleșitoare care inundă pe cei doi actuali parteneri, foști prieteni.

Sentimentele au aceeași intensitate, indiferent între cine se petrece reacția chimică stelară. Iubirea există, sau nu. Se conjugă, sau nu. Dragostea nu este cantitativă, pentru că nu ai cum să dăruiești un sfert, sau două de suflet. Îți pui pe tavă ființa celui/celei din fața ta. Necondiționat. În perioada de împăunare e dăruire fără calcul. Nu există reguli, timp sau spațiu. E absolut.

În cazul dragostei la prima vedere, fascinația „întâmplării” de a te intersecta chimic cu o altă ființă te lovește brusc, fără preaviz. Penajul e activat la secundă, împăunarea se produce. Însă, când în cele din urmă omul se liniștește și revine la realitatea care-l definește, partenerul poate avea un șoc, descoperind în spatele penelor de păun minunat colorate, o posibilă totală nepotrivire. Sunt situațiile în care iubirea devine insuficientă și relația se rupe, se sparge în cioburi atât de mici, încât cel puțin unul din cei doi parteneri sângerează.

Iubirea metamorfozează. Faceți din ea permanentă împăunare.

supărare

Tags

, , , , , , ,

14188606_10210236561171197_1842296388494153020_o

Oamenii se supără. Unii se supără aprig pe moment, țipă și sparg, apoi le trece.
Alții se supără așezat, ca și cum ar clădi un zid de cărămidă, cu tencuială bine făcută. Se supără organizat, perioade lungi și pline, își clădesc cu meticulozitate supărarea și alimentează focul ei cu lemne uscate din pădure, tăiate simetric. Adună mormane mari de supărare și chiar dacă se ard și ei, ori mai ales ei, se simt motivați să fie supărați. De cele mai multe ori motivul supărării e absurd de banal. Poate să fie o propoziție citită de sus în jos și interpretată.

Supărarea asta ivită din nimic crește în timp, alimentată de pasiune. De fapt se simt bine făcând casă cu supărarea. „A ierta” există undeva teoretic în spatele minții, dar sunt atât de convinși de „dreptatea absolută” pe care o dețin, încât nu se aplică „de data asta”. Supărarea devine la fel de intensă ca o poveste de iubire și le dă aceeași putere. Dacă un îndrăgostit mută munții și culege luna de pe cer, un supărat de genul acesta poate să dea un șut lunii, să o scoată din galaxie și aruncă sufletele din preajma lui la gunoi, mai lejer decât ambalajul de la caramele. Nu e curios ce se petrece dincolo de zidul gros de cărămidă, cu multă tencuială, ridicat de încăpățânarea lui.

Cunosc oameni care se hrănesc din conflict, trăiesc conflictul, iubesc conflictul. Au o nevoie organică de „dușmani” și de lupte verbale. Nici nu contează motivul discordiei, atâta timp cât au un partener de nădejde cu care să se războiască, care să le dea agitația și adrenalina dată de ură. Am văzut taciturni care începe să trăiască și să devină spumoși și coerenți doar în momentul în care se activează într-o discuție conflictuală. În rest îi vezi… parfum de tei.

Supăratul, profesional i-aș spune, distruge fiecare relație din viața lui, mai devreme sau mai târziu. Cum îl recunoști? Are o balanță spartă și un buchet de amintiri uscate, cernute în rumeguș ieftin. Și o supărare rotundă. Perfectă în urâțimea ei. Satisfăcătoare ca trăire în oglindă.

Toți ne supărăm. Ori ne trezim pe partea stângă, ori suntem grăbiți și tragem noi concluzii iute-iute. Sau avem pur și simplu poftă să purtăm ochelari de cal. Ne zgârie un ton ce încă n-a ajuns la soare și-n noi e șapte dimineața… Sunt multe motive.

Eu explodez. Ca dopul de la sticlă. Apoi îmi trece și uit de ce m-am supărat și vorbesc normal. Iar când îmi amintesc mi-e ciudă, că nu mai pot să mă întorc.

Se spune că-i frumoasă împăcarea. Eu cred că-i doar o scuză ca să ne iertăm noi înșine pentru că ne-am supărat.

Nu sunt motive să ne supărăm cu adevărat. Când mergi pe fir și pricepi omul, nu ai cum să nu-l înțelegi. Există mereu o motivație și o explicație care stă la baza acțiunilor lui.
Nu creșteți oameni de zăpadă. Nu porniți un conflict mic cât un ghem, pe care să-l rostogoliți în ură, crescându-l tot mai mare și mai mare. Nu-nchideți uși!
Oamenii nu sunt răi, ci adesea răniți, ori cumplit de nepotriviți…