De luni și de bine…

57b1a898c3f251a43ac1b2ac763c5c16

De ce avem noi o relație mai proastă cu lunea?
Poate pentru că  lunea poate fi cam așa și așa…?
Oricum ar fi, dimineața cerșim măcar un minut în plus de somn. Dormitorul, cea mai intimă cameră a casei, e căptușit cu binele acela de cuib. Ceasul izbucnește obraznic, războinic, fără milă. Primul impuls e agresiv. Nu-l arunci pe geam, că e prea mare efortul, dar îi dai una în cap să tacă. Să uiți că a sunat. Să uiți că deja e dimineață. Să te amăgești măcar un pic. E un efort cumplit să deschizi ochii, după ce două zile, la rând, au fost cu somn târziu și ore mici de mers la culcare. Ce n-ai da să fie sâmbătă, sau duminică, sau… să fii liberă?
Îți vine o idee genială: ce-ar fi să suni la serviciu și să ceri sick day.
Da, scapi o zi, dar tot trebuie să mergi… Și ce poate fi mai urât decât să-ți fie marțea lune? Negociezi cu tine așa, o vreme. Devii înțelegătoare cu situația și te extragi cu greu din așternut. Te prelingi, cu ochii  abia întredeschiși, spre bucătărie. Te târăști la filtrul de cafea, unde faci aceleași mișcări robotice ca în fiecare zi.
Apoi se petrece o chestie ciudată. Mirosul de cafea, susurul familiar și discret al filtrului, geamurile care încep să se deschidă la culoare, vestind lumina, iți dau senzație de bine. Realizezi, brusc, că de fapt e fantastic să fie luni. Că luni e o zi perfectă. Ești sănătoasă, ai multe ore din zi la dispoziție și e… luni, adică prima zi din săptămână: oportunitatea începutului. Simți cum se trezește în tine energia. Îți vine să râzi de gândul ghiduș ce-ți vine: „e un moment istoric. Sub ochii tăi tocmai se naște o nouă săptămână.”

P.S. Cu zâmbet,  plină de energie te pregătești să ieși din casă. Înșfaci cafeaua, dar capacul cănii face o mișcare de balet în aer și jumătate din lichidul fierbinte ți se varsă generos pe piept. Surprinsă, scoți un sunet ca un indian înainte de luptă și vezi pe pielea ta cum cafeau te trezește mai repede atunci când o verși pe tine, decât când o bei. Alergi să te schimbi urgent, însă în prima secundă, (care de fapt e ultima înainte de a ieși din casă) nu  găsești ceva care să se potrivească cu ceea ce ai pe tine. Și-ți vine să…. și să…și să… Dar zâmbești. Doar ești pozitivă. Și optimistă. Și e luni. Deci un început. Deci…. GATA!!! 😀 😀 😀

happy-monday

Trifoi cu patru foi

Tags

, , , ,

12105729_1516000095381527_8506255930688461048_n

Strada încearcă o linie dreaptă. Clară.
De pași  cuminți, păcătoși, grăbiți, sau leneși.

Toți se îndreaptă spre CAUTĂ.
ocolesc alei cernite de nisip murdar.
Coboară, urcă, aleargă, ori se târăsc, încercând să ajungă la CAUTĂ.
dansează, tropăind strident,
când o accidentală fericire se-ntinde baltă și-i udă până la piele,
într-o infimă, dezmățată primăvară, de cinci minute.

Fac un pic de gălăgie, dar se împiedică prostește în primul bolovan…
Uneori obosesc. CAUTĂ are nume de familie: MEREU.

E omenește să se mai frângă. Sunt, până la urmă, doar niște bieți pași.
Pot fi de noapte, ori de zi,
ușori, sau grei. Depinde de balast.
Cel mai simplu e să-i miroși, pentru că amprentele lor rămân rezemate de stradă până adorm toate diminețile.
Uneori sunt extrem de plictisiți. Bolnavi.
Și atunci numără oi, sau trifoi cu patru foi.
Merg. MEREU spre CAUTĂ.

E adevărat că se întâmplă să se împiedice și de GĂSESC.
Însă numai în zilele când sunt foarte trendy și poartă ochelari de cal.
Pași. Aiuriți:
„I don’t totally know where I’m going, but that’s never stopped me before!”

Altă zi și alte zile…

Tags

, , , , , , , , , , , , ,

31

În localități te înnebunesc bump-urile. Sâcâitor de multe. Îți întind nervii în așa măsură, încât atunci când în sfârșit ai o porțiune mai lungă fără… o calci. Era seară, în spate aveam o zi plină, iar în față un drum consistent de făcut. La un punct ne-a oprit poliția. Depășisem cu vreo treizeci de kilometri viteza legală. A început o discuție contradictorie, pe care eu am întrerupt-o la un punct, ca să întreb, nevinovată, unde este o baie în zonă. Polițistul s-a oprit brusc, s-a uitat la mine surprins, a zâmbit și m-a întrebat prostește dacă vreau la baie. „Rău”, i-am răspuns. Și-a schimbat atitudinea, a dat mâna cu soțul din dotare și ne-a lăsat să plecăm. Vezica mea salvatoare 😀
***
Când am intrat în Cancun, a fost ca și cum am fi pășit într-o altă țară, aflată sub semnul civilizației din punct de vedere al condițiilor de trai. Zona hotelieră unde se afla Holiday Inn, era deja din alt film, pregătit a la Hollywood pentru turiști, iar camera, cu vedere la ocean ne aștepta în note de confort.

Aș fi putut trăi pe balcon, așa era de frumos, cu atât mai mult cu cât hotelul era construit pe plajă. Iar piscina, aflată deasupra nivelului apei, dădea senzația că se prelungește în ocean. O nebunie de nuanțe albastre patrona întreg peisajul: apa și cerul, într-o ecuație de iubire incredibilă, pe un fundal de nisip alb. Târziu, în noapte, am văzut pe pontonul de sub geam o egretă. Am alergat afară și m-a lăsat destul de mult să mă apropii. La fel a făcut și pelicanul a doua zi. Despre pescăruși ce să spun? Sunt la fel de țigani ca peste tot. Ți-ar fura mâncarea din mână.

Sunt iremediabil dependentă și îndrăgostită de culoare, de lumini și umbre, iar răsăritul și apusul, când soarele se naște din apă, sau se scurge în adâncuri, m-au tulburat. Din cauză de mult albastru. Mult și bun. Născut pur, fără atingeri umane.

Cele trei zile s-au dizolvat prea repede, cel mai semnificativ moment fiind turul nostru de snorkeling, cu oprire la Isla Mujeres (Insula Muierii) și vizita muzeului de artă subacvatic. Drumul încolo a fost fără peripeții, pe un catamaran relativ mic. Am văzut bancurile de pești colorați, dar atât de colorați, ca și cum un pictor îndrăzneț și-ar fi încercat paleta în joacă pe fragilitatea lor de fluturi trăitori în adâncuri. A fost primul meu contact cu un muzeu subacvatic. E un spectacol să vezi statui pe fundul oceanului, printre corali și mii de pești, impasibili la invazia umanoizilor în lumea lor udă. Pe Insula Muierii mi s-a rupt sufletul, datorită unui rechin. Nu glumesc. Către mal, în apă, era un mexican cu un rechin, ținut în captivitate acolo, pentru eventualii turiști, care ar fi vrut să facă poză cu el. Însă puțini au dat curs invitației, pentru că nu frică, ci milă îți inspira, atât mexicanul care încerca disperat să-și găsească mușterii, cât și bietul… pește.

Eram încă pe insulă când s-a declanșat furtuna, care s-a dovedit destul de supărată, nu doar o răpăială scurtă. La întoarcere, echipajul era evident stresat de condițiile vremii și drumul a fost mult mai lung, pentru că, în loc să o ia în linie dreaptă, au ocolit pentru a fi cât mai aproape de țărm. Emoțiile au fost sporite și de doi adolescenți care, profitând din plin de alcoolul gratuit, dat la discreție pe vas, au devenit extrem de curajoși și săreau pe punte, punând în pericol și viețile lor, dar și stabilitatea catamaranului, oricum extrem de zbuciumat de valuri.
Dar totul e bine când se termină cu bine. Am ajuns în cele din urmă la hotel. Urma să ne pregătim pentru ultimul punct al traseului: El Cid, Riviera Maya, unde aveam să petrecem cea mai mare parte a vacanței mexicane.
(O mare parte din fotografiile cu oceanul sunt făcute din balcon)

O zi cât o sută…

Tags

, , , , , , , , , ,

0Camera era confortabilă, patul perfect… Draperiile groase dădeau senzația că e încă noapte și se auzeau cântând cocoșii. Aș fi dat orice pentru încă o oră de somn,  o jumătate…  sau măcar cinci minute… Însă nu… Lipsă de înțelegere totală pentru relația mea cu perna. Trebuia să mergem la Chichen Itza, să evităm arșița amiezii și invazia turiștilor. Am pornit la drum cu ochii cârpiți de somn, având tatuată pe retină o unică dorință: CAFEA. Pustiu în oraș, pustiu pe traseu…
Mexicanii nu sunt matinali. Mexicanii nu sunt grăbiți. Mexicanii dorm.
Toată lumea doarme pe planetă, în afară de mine, care nu mi-am băut nici măcar cafeaua. De ce? Logic: mexicanii dorm…
După o bucată sănătoasă de drum, am văzut de la distanță un anunț mare, pe o bucată de placaj, neglijent scris: Coffee/24 hours. Era în nicăieri, pe un câmp ciudat, în perfectă sălbăticie. Dar ce mai conta? Era CAFEA! Am ieșit de pe șosea și am intrat pe un fel de drum de țară. Acolo, sub un acoperiș de stuf sprijinit în patru țăruși, cu un fel de perete fals din nailon și carton, se odihneau câteva mese șchioape, așezate direct pe pământ, un hamac și o tejghea improvizată, în spatele căreia se vedea o ciudățenie artizanală, cu niște rafturi și ceva ce părea a aduce cu un aragaz. Un ibric modest, de o culoare îndoielnic argintie, suplinea mașina de cafea. 20170105_083117Pofta mea pâlpâia, mai să se stingă, însă mi-a fost rușine să dau înapoi când „patroana,” foarte simpatică, m-a întâmpinat zâmbind și m-a întrebat dacă vreau cafeaua rece sau caldă. „Ăăăă… dar când e făcută cafeaua?” am întrebat. Am realizat, din explicații, că ea îmi dă o cană de apă la temperatura dorită, ness, zahăr și… treaba mea. Eu nu beau ness. Niciodată. Dar gândindu-mă că e unica sursă de venit  a cine știe câtor suflete, am cumpărat lichidul. Nu mă întrebați dacă l-am băut. 🙂
După vreo oră de drum am ajuns la destinație. Chichen Itza (La gura fântânii Itza– în limba mayașă yucatecă) azi în ruine, a fost unul din cele mai mari așezăminte antice mayașe. E fascinant să faci pași în cunoașterea unei culturi surprinzător de avansată, cum este cea a mayașilor. Și-au inventat propriul calendar și au construit observatoare pentru a cartografia bolta stelară.
Rând pe rând am vizitat ruinele construcțiilor sofisticate din rocă de bazalt, perfect îmbinate (fără ciment), care în vremuri străvechi fuseseră pline de viață și strălucire.
În prima secundă, privirea mi-a fost atrasă de Piramida Kukulkan, cunoscută și sub numele de El Castillo, sau Templul lui Kukalkan, construită în secolul al XII-lea d.Hr pentru mayașii itza. 10Piramida cu trepte, aflată în centru, a fost ridicată în onoarea lui Kukulkan, zeul șarpe cu pene. Am văzut apoi Templul toltec al războinicilor, decorat cu sculpturi în relief cu vitejii vremii, Grupul celor o sută de coloane, Las Monjas (Călugărițele) un complex de clădiri, care servise drept centru al puterii. A urmat observatorul astronomic, El Caracol, care, printre altele, identifica cu precizie echinoxurile. Mi s-a făcut pielea de găină văzând Cenote Sagrado, fântâna sacră de la Chichen Itza, extrem de importantă în vremuri străvechi, pentru că era sursă de apă potabilă pentru populație.
Mayașii sacrificau animale și chiar oameni pe altarele templelor, în cinstea zeului apei, Chaac, iar sacrificiile erau aruncate apoi în Cenote, împreuna cu diverse obiecte de valoare, pentru a câștiga bunăvoința.25
***
Pe aleile încărcate de istorie și mii de turiști, se întindeau sute de tarabe cu obiecte tradiționale, făcute de mână. Culoare, dexteritate, artă și kitschuri, toate la un loc țipau abundent, pe marginea aleilor, în soarele aspru mexican. Măști și talismane, calendarul mayaș imprimat pe tot ce se putea: decorațiuni, bijuterii, haine, genți, obiecte de îmbrăcăminte. Ornamente și podoabe din argint cu pietre semiprețioase, obiecte din piatră, sau sculpturi în lemn… o lume colorat nevoiașă, care-și baza existența pe interesul turiștilor și dorința lor de a duce cu ei acasă un pic din cultura mayașă. E locul perfect, de altfel, pentru a cumpăra suveniruri, prețurile fiind mai mult decât rezonabile, iar multe dintre obiecte bine realizate, multe confecționate cu trudă și multă migală.
***
Am petrecut întreaga zi aproape uitând să mâncăm, pierduți printre obiective, ascultând informațiile ghizilor, citind despre un timp demult apus, dar cu siguranță de neuitat. Mirată și puțin intimidată de grozăvia culturii mayașe, de misterul care încă planează asupra istoriei locului, am încheiat ziua cu impresia că dimineața la cafea a fost acum vreo săptămână și am pornit spre Cancun,  unde urma să ne petrecem următoarele trei zile.
***
E o postare lungă și poate obositoare, deși m-am străduit să rezum cât am putut, mulțimea de informații, poze și trăiri. Însă și dacă numărul celor care au ajuns până la final e mic, mă bucur dacă am reușit măcar să sugerez puțin din ceea ce am simțit și trăit în Chichen Itza, una din cele mai importante mărturii despre civilizația Maya-Toltec..121311142023439

Soartă

Tags

, ,

20170114_100439

Așa arată lumea. Inegală. Timp ars, aproape ars, sau nears.
Sau… te-ai ars?
Consumat. Sau nu. Așteptând cu jar… în zadar.
Otrăvitor aromată. Lume viciată, mustind de păcat…
Inegalitate, ilegalitate… pân’ la jumătate. Populată de grași și slabi de-a valma, tineri și bătrâni, albi și negri. Confort. Ispită. Iubire. Durere… Poveste. Mereu e poveste…

– Fumul de țigară croșetează rotocoale ciudate. Încerc să las țigara, dar îmi place. Mă păcălesc că fumez puțin. Da, știu toate teoriile cu tenul, cu dinții, de plămâni ce să mai vorbesc? Bla-bla-bla…  Mă învălui în fumul albicios, ca o poveste de cafea, nervi sau bucurie
– Și-i învălui și pe alții – îi spun ironică
Mă privește vinovat, însă zâmbetul din colțul buzelor nu e convins. E pasională și țigara face parte cumva din personalitatea ei.
– Am o viață agitată. Atrag ca un magnet oameni nepotriviți. Ce să fac? Țigara mi-e refrenul dezamăgirilor. Dacă nu aș fuma, aș plânge. Vezi? Sunt sănătoasă la cap, deși…
– Și țigara te ajută…
– Știi ce? Hai să schimbăm subiectul, spuse zâmbind, fără supărare, și-și aprinse o țigară. Mă simt bine fumând, iar când voi renunța o voi face fără să mă bată nimeni la cap…

Oameni…

dancing_people2[1]

Oameni vin în viața noastră. Mereu și mereu. Intră și ies, ca într-o imensă sală de așteptare. Cu soare, sau cu nori negri, împovărați de suflete cenușii…
Aduc cu ei vreme bună, sau ninsoare și neapărat povești.
Puterea omului… Unii aduc, plantează, însoresc… Alții sug vampiric energia râsului tău-primăvară… Oamenii

Ei nu sunt ce par a fi. Aproape de fiecare dată descoperi în cel din  fața ta  o altă variantă, decât cea aflată în „fișa postului” pe care ți-o prezintă în perioada de cucerire (nu neapărat erotică, de interes la persoană). Poate imaginea lor interioară despre ei înșiși e cu totul alta decât cea primită de exterior. Se petrece același fenomen ca atunci când îți auzi vocea înregistrată. Departe și străină, pentru că o receptezi altfel în cutia craniană.

Oamenii sunt frumoși. Fără excepție. Fiecare e o lecție, fiecare un vis, sau o poartă. Fiecare un doritor de-a face bine. Nu se întâmplă întotdeauna cum vrem noi și-atunci dăm pe dinafară, suntem spumoși în afirmații, acțiuni. Uităm un lucru: așa trebuie să fie. Nu suntem făuritori de soartă, oricât de deștepți, intuitivi, pragmatici, pozitivi, ori negativi am fi. Câteodată o poartă se închide și e perfect. Suntem protejați de furtună. Sigur, noi nu știm. Habar nu avem că la șase metri și-un pic e un pui de furtună.

Se spune că omul e cel mai mare drog pentru om. Cred.

Experiență mexicană

Tags

, , , , , ,

1

Întâlnirea cu soarele ținuturilor mexicane, după ce dârdâisem în România sfârșitului, respectiv începutului de an, a fost extrem de călduroasă. La propriu și la figurat. De la tonuri gri, am trecut brusc la explozii de nuanțe aprinse și la o vegetație luxuriantă, insensibilă la calendarul ocupat să grizoneze o bună parte a planetei. Primul punct al itinerariului nostru, unde aveam să petrecem o zi, a fost Valladolid, Yucatan (numit după orașul spaniol cu același nume). Locul nu avea nimic spectaculos la prima vedere, era o localitate mexicană comună, însă oferea cu generozitate ceea ce eu iubesc: autentic, tradiție, realitate. Doar așa poți înțelege și simți specificul unei țări, luând contact direct cu oamenii, drumurile și orașele bătute la past, pe cont propriu.
În prima secundă m-am panicat, pentru că sărăcia locului, contrastând strident cu natura, destrăbălată pe străzi și-n curți mai mult decât modeste, mi-a amintit de experiența braziliană, în urma căreia am rămas cu o ușoară teamă de toți cei cu pielea măslinie.
Închiriasem o mașină pentru primele zile ale excursiei, așa că sutele de kilometri pe care i-am străbătut de la aeroport, mi-au făcut o introducere obiectivă:  localități sărace, clădiri neîngrijite, fețe zugrăvite de vitregia destinului, benzinării sărăcăcioase plasate la sute de kilometri una de cealaltă (era să rămânem în pană de benzină), toate pe fundalul unei naturi dezlănțuite miraculos.
Ajunși la destinație, am intrat și mai mult în panică, speriată de eventualele condiții de cazare. Însă așteptările mi-au fost înșelate, în sensul bun al cuvântului și hotelul, deși oarecum central, era o clădire nouă, cu camere spațioase, curate și absolut tot confortul necesar.

Curiozitatea a învins lupta cu oboseala și am ieșit să facem cunoștință cu orașul, ilar îmbrăcat, ici, colo cu decorații de Crăciun. Mi se pare un carnaval sărbătoarea iernii la căldură, în mintea mea fiind sinonimă cu zăpada, frigul și soba aprinsă. Dar, câte bordeie, atâtea obiceiuri…
Pe străzi oamenii treceau grăbiți, împovărați de viață. Mulți foloseau un fel de motocicleto-triciclete ciudate, cu care transportau diverse. Câte un câine timid, flămând, se furișa alene, vagabondând obosit, căutând adăpost.

Ca peste tot în lume, îndrăgostiții trăiau aceeași poveste scrisă și rescrisă, iar copiii purtau la ei frumusețea nevinovăției. Tarabe cu mâncare ciudată, multă pe bază de porumb își țipau marfa în parcul din centrul orașului. Pentru prima dată am văzut porumb fiert glazurat cu ceva albicios și dat cu zahăr, ori cacao…

Turiști, localnici, în valuri, într-o cadență leneșă, fără multă vlagă se perindau pe străzi, prin parc, pe la magazine… Am constat și acum lâncezeala mexicanilor, un fel de ardeleni mai bruneți, având probabil ca filozofie de viață celebra sintagmă: da de ce atâta grabă?
Ne-am întors târziu, în noapte și am adormit ruptă-n aripă în drum spre pernă, a doua zi urmând să ne trezim devreme. Ne aștepta Chichen Itza…

312322212018141098jpg765432

Cât pe ce…

60jpg

Locuința mea de vară…
Când te întâlnești cu o scoică frumoasă și ai vrea s-o iei acasă… Dar e deja acasa altcuiva. Te retragi cuminte, înainte să faci rău. Respecți intimitatea și dorința locuitorului. Până la urmă fiecare își face ordine în casa proprie. Virtuală sau reală. E simplu să dorești. Simplu să iei. Simplu să distrugi.
Uneori pierzi. E firesc să înveți și lecția asta. Ca să câștigi, trebuie să accepți capitolul răbdării și al așteptării. Uneori pierzi pentru că interpretezi, alteori pentru că se interpretează. E trist când tragi linie și realizezi că adevărul și impresia se bat cap în cap. Dar e parte din viață.
Înseamnă că așa a fost să fie. Nu sunt adepta teoriei fatalității, însă e înțelept să acceptăm lucrurile așa cum curg. O ușă se închide, tocmai pentru a face loc următorului pas spre ușa următoare. Care e ușa ta. Poate.
O scoică frumoasă are atât de multe povești…

20170111_09415720170111_09440320170111_094415

Jurnal venețian

Tags

, , , , , , , , , , , , , ,

677345b5a14b4fe1a0d8a2f6a42c34a1

Ne-am decis să petrecem un week-end undeva, afară din România și am ales Veneția din motive pur economice. Nu știam ce ne așteaptă, decât așa, ca poveste. Aveam o listă cu orașe europene care ne-ar fi interesat, dar cel mai rezonabil preț, orarul avionului și condițiile zborului s-au potrivit să fie aici. Ne-am întâlnit în aeroportul Avram Iancu. Am făcut check-in și ne-am trezit cu o grămadă de timp la dispoziție până la decolare. Numai bine să ne așezăm la o poveste și cafea. M. adusese castane prăjite. Știa că mi-e dor de ele. Avem noi două un talent de-a transforma timpul în mărunțiș de troleibuz, cum ar zice cineva…. Nu am observat niciuna când am rămas singure în cafeneaua aflată aproape de terminalul de unde urma să zburăm. Sincer, cred că uitasem amândouă de ce ne aflam acolo. Era prima noastră întâlnire de la venirea mea în România și, deși vorbim cu nemiluita la telefon, aveam scuza că nu ne văzusem de mult. Norocul a făcut ca M. să meargă la baie și să observe că avionul spre Treviso se pregătea să decoleze. A venit alergând, ne-am înșfăcat gențile de mână și ne-am îmbarcat în ultimele secunde, cât pe ce să pierdem avionul…
La cursele scurte nu sunt strigați pasagerii mai căscați, ca la cele lungi. Așa că am fi avut toate șansele să vorbim netulburate în aeroport, patru zile, cât a fost planificată mini-vacanța noastră.15515634_1210760792351110_339946422_o
Ajunse la destinație, ne-am bâlbâit noi puțin până am ajuns la hotel, însă totul e bine când se termină cu bine și am ieșit la o pizza, la un restaurant din apropiere. Cum puteam până la urmă să începem a gusta Italia? ABC-ul culturii italiene firește, începe cu o pizza. Pe străduțe pierdute în istorie ochiul a înregistrat arhitectura și culoarea, vegetația încă luxuriantă, în ciuda temperaturilor mai joase ale sfârșitului de an. Canalele înguste care aveau legătură cu Canal Grande. Pontoanele de pe margine, stradelele atât de strâmte, încât cu greu ar trece doi oameni în același timp, brazii înfrigurați, timizi parcă în vecinătatea apei, zidurile falnice rezistând cu greu umezelii, arhitectura intimidantă, credința exprimată în biserici migălos ornamentate (Chiesa di San Rocco, Basilica Santa Maria Gloriosa del Frari, Basilica San Marco etc.) , picturile splendide purtând semnături celebre (Tiziano, Bellini, Donatello etc) și oamenii. Venețienii… Amprenta lor genetică, nobilă… Semnul sub care s-au născut și care le așază parcă pe umeri responsabilitatea, ori poate plăcerea de a fi gazde minunate miilor de vizitatori care le invadează viața și istoria.
Veneția… Venice… Venezia…

15491797_1210759819017874_299284604_o20161210_05213020161210_08530020161211_06224720161211_06240120161211_07110320161211_072026plentyofcolour_burano1353720161211_07464620161211_082846

Jurnal de vacanță…

Tags

, , , ,

3

Sunt pe marginea piscinei cu un cappucino. El Cid – Puerto Morelos. E ianuarie, însă iarna aici e un cuvânt golit de sens. Albul se ițește un pic, în spuma oceanului. Mi-am amintit de fulgi, văzând flori căzute pe jos, covor. Multe și roz. Păcat de ele. Le stă mai bine în copaci.
Soarele îmi adaugă ape întunecate pielii, deja bronzate. Piscina e prea rece, iar oceanul furios azi. Red flag – pericol. N-am chef să intru în apă acum. Mi-am făcut plimbarea matinală. Deh, matinală, cât a putut fi ea… Vacanța are alte reguli și alte ore. Iar am făcut poze cu nemiluita la scoici, corali, pietre, ocean… Nu rezist. Știu că exagerez, dar parcă mi se șterg din memorie imaginile anterioare și mă izbește surpriza culorilor, ca și cum le-aș vedea pentru prima dată. Mereu și mereu…
Oceanul e cald, briza răcoroasă. Valurile mi-au udat costumul de baie, fierbând indignate, argumentând strident cu liniștea soarelui care patinează albastrul apei.
Eu… dependentă la detaliu, nuanță, lumină… Mexico!

412